Trafic de gânduri...

Aseară m-a pus în încurcătură o ştire de pe Antena 3, un fel de... dai cu stângu'n dreptul.
Nu comentez subiectul în sine ci formularea. Urmăreşte cu atenţie primele două fraze din ştirea următoare:


Aşadar: "Medicii de la cele două maternităţi din Iaşi au hotărât ca în Săptămâna Mare să nu efectueze întreruperi de sarcină. Doar urgenţele vor fi luate în calcul pentru a nu pune în pericol viaţa mamei sau a fătului...."
Adică cum vine asta??? Prin întreruperea de sarcină se salvează viaţa fătului? Avort = salvarea fătului? Waw
Ştiam că domeniul medical mi-e destul de străin, dar chiar aşa???? Să-mi fie ruşine, dom'le!

Întâmplare reală petrecută în dimineaţa asta.
Cu copiii în maşină în drum spre grădiniţă, observ cum un pachet destul de mare cade din remorca unui microbuz care trecuse pe lângă mine din sens invers. Şoferul nu observă şi pleacă mai departe. Nimeni nu face nimic.
Fără să stau prea mult pe gânduri întorc maşina, ridic pachetul şi încerc să urmăresc microbuzul. Totul a durat mai puţin de un minut, dar suficient cât microbuzul să dispară în trafic. Disperată, am căutat din priviri maşina, dar ia-o de unde nu-i. Am mers pe DN1 în speranţa că voi da totuşi de ea, dar... nimic.
Ce-i de făcut? Duc pachetul la Poliţie, zic.
Cu pachetul şi copiii în maşină, mă îndrept spre sediul Poliţiei. Parchez, iau pachetul, intru. Afară, un poliţist îşi fuma ţigarea şi se uita cam ciudat la mine; eu cu pachetul în braţe.
Ajung la portar, îi explic cum stă treaba, ce s-a întâmplat. Şi el se uită cam cruciş la mine. Hmmm oare eu sunt cu capul?
Poliţistul stă şi se gândeşte, apoi cheamă un coleg care să ducă pachetul la adresa scrisă pe el (tot din oraş). Al treilea poliţist se uită chiar urât la mine.
Mă scuzaţi, am făcut doar un gest firesc, îmi zic în gând.
Portarul îmi ia datele, după care plec să-mi duc copiii la grădiniţă.
Timp de vreo 5 minute am fost sigură că am făcut ce trebuia. După cele 5 minute m-au năpădit întrebările: de ce nu am cerut o confirmare scrisă că pachetul era intact? De ce nu am sunat la numărul de telefon scris pe pachet să anunţ? Dacă gestul meu se întoarce cumva împotriva mea?
Sincer, pe moment nu m-am gândit la întrebările astea. Mi s-a părut cel mai bine să duc pachetul la poliţie.
Rămâne de văzut dacă vor fi urmări....

Reţeta zilei:
- curăţenie în casă şi ogradă
- curăţă florile din ghivece
- schimbă pământul câtorva flori din ghivece
- plantează flori în curte
- curăţă, taie şi leagă zmeura în grădină
- amenajează foişorul în curte
- frunte descreţită toată ziua

Toate se asezonează perfect cu prognoza meteo

Îţi era dor să citeşti despre criză? Probabil că nu; nici mie. Tocmai de aceea, hai să zâmbim, ba chiar să râdem. Ce ne-am face dacă n-am mai putea râde, chiar şi de/pe criză?!
Marile firme au fost şi ele afectate de criză, mai mult sau mai puţin. La nivel de logo, lucrurile nu stau prea bine dacă ne uităm la nume celebre precum Adidas, Apple, Chrysler, Citigroup, Dell, Ferrari, Ford, Good Year, LG, Nike, Nokia sau chiar celebrul Yahoo. Aşadar, iată cum a fost înainte de criză şi cum e după (sau în timpul ei) :

Buna Vestire sau popular Blagoveştenia este praznicul în amintirea zilei în care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu.

Ea medic, el medic. 30 de ani de căsnicie.
Păreau fericiţi.
Acum divorţează.
După 30 de ani petrecuţi împreună???
Eu nu pot înţelege...
Ai nevoie de 30 de ani să-ţi dai seama că nu vrei să îmbătrâneşti alături de cineva?
Iar dacă chiar îţi merge rău în căsnicie, tărăgănezi o hotărâre timp de zeci de ani?
Repet, probabil că am eu o problemă în a înţelege oamenii şi viaţa. Ceva îmi spune că după un timp petrecut împreună, soţii încep să se accepte cu bune şi rele, să se completeze, chiar să semene fizic într-o oarecare măsură. Doar moartea ar putea să-i mai despartă.
Şi totuşi, uite că viaţa bate din nou filmul pe care unii îndrăznesc să-l regizeze imaginar.
Scenariul n-a fost bun? Actorii nu s-au ridicat la măreţia rolurilor? Recuzita n-a corespuns? Cine ştie...
Un judecător va da un verdict, drumul se va bifurca şi fiecare va merge pe drumul său.
Urât început de drum!

Poate.
Niciodată să nu zici niciodată, nu? Aşa că...
Recunosc că mi-ar plăcea să muncesc în propria fermă (cum mi-ar plăcea să am şi un cont frumuşel în bancă!), dar nu ştiu cât de mult mă pricep. Prima se învaţă, a doua ţine de noroc, să zicem.

Primii paşi i-am făcut în weekend-ul trecut. :))
Sâmbătă am cumpărat din târgul de păsări şi animale mici de la Lunca Câlnicului doi cocoşi şi două găini pitici:
Nu i-am botezat încă definitiv pentru că, în cazul cocoşilor, oscilăm între Janos, Samson şi Goliath (având în vedere că-s cât o palmă de mari).
I-am cazat în voliera fazanilor. Nici unii şi nici alţii n-au avut nimic împotrivă.
Apoi, duminică, am adus acasă tocmai din Târnăveni o familie de iepuraşi, adică o iepuroaică şi....

Ştii să mergi pe bicicletă? Probabil că da. Nu e mare lucru să stai pe două roţi, dar e mare lucru ce pot face fetele astea două. Urmăreşte-le şi o să-mi dai dreptate!

Explicaţii? Există, dar nu cred că mai contează!
Reacţii? Bune - singurele care contează!
Şi acum detaliile: ieri seară, după o zi plină şi obositoare, m-am surprins prin alegerea făcută.
Toate ofertele de program TV au fost învinse de Ferdinand. Cum care Ferdinand? Ferdinand tăuraşul! Hai că trebuie să-l ştii.
În copilărie l-am văzut de câteva (zeci de?) ori, iar aseară l-am revăzut cu acelaşi drag, ca pe un prieten vechi.
Bazat pe cartea lui Munro Leaf, desenul animat a ieşit pe piaţă în 1938, deci trebuie să-l fi văzut şi tu, nu?
Şi dacă da, şi dacă nu, îmi permit să-ţi fur 7 minute şi 39 de secunde invitându-te să-l revezi "în acţiune" pe tăuraşul Ferdinand:

Toţi ne pricepem de minune să comentăm, iar pe şef îl porcăim în toate felurile.
Că e prost, că e prea autoritar, că vrea prea multe, că nu se gândeşte şi la alţii, că face numai ce vrea, că-i nesimţit, că nu poate fi mulţumit nicicum, că e paranoic, că nu ştie să aprecieze, că favorizează, că n-are ce căuta pe postul acela, că... şi că... .
Buuuuuuuun, dar cum ai fi tu ca şef?
Eşti sigur/ă că ai putea coordona mai bine activitatea? Ai lua măsuri mai bune şi mai inteligente?
Chiar crezi că ai putea fi echidistant faţă de subalterni? Ai putea să-i mulţumeşti pe toţi şi să ai şi profit/succes?
Cum e cu obligaţiile ce derivă din funcţia asta atât de blamată/dorită? Încearcă să-ţi imaginezi: tu trebuie să iei decizii (uşoare şi dificile) de care depind alţii şi întreaga activitate, tu dai cu subsemnatul în faţa unui control (superior, financiar, etc), tu îi laşi sau nu pe alţii să câştige o pâine, tu trebuie să împaci şi capra şi varza, tu trebuie (ar trebui) să coordonezi 5-10-20-100 de oameni cu tot atâtea personalităţi şi firi diferite.
Crezi că e uşor?
Ţi-ar plăcea să lucrezi pentru un şef ca tine?
Fără a le lua apărarea şefilor, sunt şi ei oameni, cu zile bune şi mai puţin bune.
Până la urmă, esenţial rămâne un singur lucru: să te ferească Dumnezeu de un şef mai prost decât tine!

Discuţie pe Messenger:

Eu: ce zici, ieşim la un grătar? uite ce vreme frumoasă!
Soţu': cred că o să-mi fie cald, pantalonii scurţi sunt la spălat iar în cei lungi o să-mi fie foarte cald, dar ieşim dacă vrei
Eu: să nu uităm umbreluţa de soare că altfel facem insolaţie
Soţu': da, neapărat...
În tot acest timp, afară ningea liniştit!

Ne-am dilit noi? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci reformulez: ne-am dilit şi noi.
În privinţa vremii, n-am niciun dubiu.

16 martie 2009 - începutul sfârşitului de calvar. Şi nu sunt cuvinte mari.
A trecut un an deja de când am scăpat de piatra la rinichi. Anul trecut pe vremea asta (doar că era luni) păşeam cu mari emoţii în clinica Polisano din Sibiu. Aveam emoţii mari pentru că nu ştiam ce mă aşteaptă şi îmi era groază de posibila durere provocată de spargerea pietrei.
Dar totul a fost peste aşteptări, totul a fost bine. Litotritia în sine (spargerea pietrei) n-a fost deloc dureroasă, doar eliminarea pietrei. Şi totuşi, comparativ cu crizele de rinichi îndurate până atunci, aş zice acum că a fost o nimica toată.
Până în martie 2009 aveam câte o criză de rinichi pe lună sau la două luni. Criza de rinichi se traducea (în cazul meu) prin dureri înnebunitoare de spate timp de ore întregi, dureri de cap şi frisoane; urmau calmantele şi perna electrică la spate - astfel zăceam în pat fără vlagă, îngrijorându-i teribil pe cei dragi din jurul meu.
Dar tot calvarul trebuia să se sfârşească. Şi s-a sfârşit.
Acum, după un an în care n-am mai purtat Rowatinex în geantă, n-am mai stat cu frica-n sân că oricând mă poate apuca o criză de rinichi ci m-am bucurat de un confort psihic deosebit în sensul acesta, vreau să le mulţumesc câtorva oameni care m-au ajutat să mă bucur de sănătate:

Din senin ma întreabă ieri fiică-mea (6 ani):
- "Mama tu mai eşti destul de tânără să mai faci un bebe? Dacă nu, luăm unul de la casa de copii! Eu m-am gândit în ce cameră să-l punem. Uite, îi dăm camera noastră (a ei şi a fratelui ei) pentru că nouă o să ne faceţi alte camere în mansardă! Ce zici, facem aşa?"

Şi astfel, ziua de duminică n-a mai fost monotonă!

Să vorbeşti despre gropile din România înseamnă să vorbeşti despre România însăşi. Nu mai e mult şi toată ţara e o groapă... şi la propriu.
Dar oare cum e la alţii?
Hai să aruncăm o privire în curtea unora mai "cu stare": canadienii.
Ei ca să vezi, pare-se că şi ei au gropi:
Mamă, mamă şi ce cratere, ai putea spune!
Doar că...

... ai putea să faci ce fac copiii din clipul de mai jos? Dar copiii tăi ar putea? I-ai lăsa?

P.S. Protagoniştii sunt din Ucraina şi sunt fraţi, băiatul are 7 ani, fetiţa 6. Videoclipul este din 2009 când cei doi au participat la un concurs naţional de genul "Ukrain's Got Talent".

Eticheta unui produs spune multe; multe informaţii, multe bălării şi multe tâmpenii. Recunosc că nu prea am obiceiul să verific eticheta produselor nealimentare, dar cred că de acum încolo am s-o fac. Măcar de distracţie. Altfel aş rata formulări preţioase de genul celei de mai jos descoperită zilele trecute:
Acestea fiind explicaţiile producătorului de tampoane Always, mă întreb cum ar putea fi folosite produsele cu 2 ani înainte de a fi făcute.
Vreo sugestie?

Absolut nimic nu e întâmplător. O spun din nou şi o voi repeta de câte ori e nevoie.

Încetul cu încetul ajunsesem să mi se acrească de sistemul atât de românesc în care trăim, adică de oamenii care au transformat în hobby călcatul pe cadavre pentru a-şi atinge scopul. Răutate, laşitate, egoism extrem, nepăsare - toate păreau că au ajuns cele mai înalte virtuţi ale oamenilor din jur; până ieri, când un gest banal mi-a redat puţină speranţă.
M-am dus la cumpărături. Am luat cele necesare, am plătit şi m-am reîntors la maşină. Să fi durat vreo 30-40 de minute. Când să deschid portiera din dreapta, observ că pe oglindă erau aşezate mănuşile mele!
WAW!
Adică cum au ajuns mănuşile acolo?
Ultima oară le ştiam în buzunare!
Singura explicaţie este că la sosire, când am coborât din maşină, mănuşile mi-au căzut din buzunare fără să-mi dau seama. Cineva le-a văzut, le-a ridicat şi mi le-a pus pe oglindă.
Nu ştiu şi nici nu contează dacă acea persoană mă cunoaşte sau dacă a recunoscut maşina. Ştiu doar că este un om bun căruia îi mulţumesc sincer pentru ceea ce a făcut.
Nu a mutat muntele din loc, a făcut doar un gest frumos şi corect.
Putea să nu-i pese şi să le lase pe jos, iar următorul care trecea pe acolo să le ia; putea să le fure - mănuşile nu sunt nici noi, nici vechi, dar bune de purtat.
Şi totuşi a preferat să le ridice şi să le pună într-un loc ferit.
Mulţumesc, Omule de Bine, pentru grijă.
Mulţumesc, Omule de Bine, pentru că mi-ai redat puţină speranţă în cei din jur.

Gata, a trecut şi ziua asta de 8 Martie. Nu mă dau în vânt după ea, chiar deloc, ca să nu zic că sunt anti-8-Martie. Şi asta din două motive sănătoase şi 100% personale:
Unu - petrecerile cu şi pentru femei sunt penibile (petrecerile, nu întâlnirile la o cafea!)
Doi - nu e nevoie de o zi anume ca să-ţi arăţi dragostea/respectul/admiraţia faţă de femei, la fel cum nu e nevoie de o zi anume pentru a celebra iubirea (vezi Anti Valentine's Day)
O singură dată m-am lăsat dusă de val şi am participat la un chef de 8 Martie; GROAZNIC-GROAZNIC-GROAZNIC!
Mi-am promis clar că atât timp cât logica şi neuronul rămân pe poziţii, nu voi mai accepta asemenea invitaţii masochiste - e dreptul meu.
Şi totuşi îmi place ceva la această zi. Îmi place să-i văd pe bărbaţi cum se supun cuminţi unui întreg calvar:
- găseşte o florărie (în oraş există aşa ceva?)
- ia-ţi inima-n dinţi şi intră fără să laşi să se înţeleagă că ai face orice numai să nu intri
- alege flori (când mama ei de treabă s-au inventat atâtea flori de au umplut ăştia tot magazinul?)
- ieşi din florărie cu buchetul/ghiveciul în mână (pfuai, te mănâncă ruşinea, nu alta; faci moarte de om dacă dai cu ochii de vreun amic care te ia la băşcălie)
- alege încă un cadou (nu toţi, doar cei cu posesoare de pretenţii mai înalte)
- ferchezuieşte-te că doar nu te poţi prezenta ca ţăranu'
- înmânează-i "coletu'/marfa" şi strofoacă-te să nu gafezi prea tare
Crezi că e uşor pentru bărbaţi? Nu, dar e teribil de amuzant să-i priveşti.
Îmi recunosc doza de răutate când mă distrez pe seama bărbaţilor în plin travaliu pe 8 Martie. Sunt ca nişte puşti de grădiniţă puşi în încurcătură de doamna educatoare. Sfioşi, jenaţi, ruşinoşi, stângaci, nu-şi găsesc locul...
Dar... gata, a trecut şi ziua asta de 8 Martie.

O fetiţă vorbeşte cu profesorul despre balene. Profesorul spune că fizic este imposibil ca o balenă să înghită un om pentru că are gâtul prea strâmt. Fetiţa îi spune că prietenul ei John fusese înghiţit de o balenă. Iritat, profesorul îi repetă că acest lucru este fizic imposibil. Fetiţa îi răspunde: "Când am să merg în rai, am să-l întreb pe John". Profesorul o întreabă: "Şi dacă John a ajuns în iad?"
Fetiţa îi răspunde: "Atunci, ai să-l întrebi tu!"

La o gradiniţă, educatoarea i-a pus pe copii să deseneze. În timp ce se plimba printre ei, a observat o fetiţă care era foarte concentrată asupra desenul ei şi a întrebat-o ce desenează. Fetiţa i-a răspuns că îl desenează pe Dumnezeu. Educatoarea i-a spus că nimeni nu ştie cum arată

Ne-a tras paiul prin gură. Iarăşi.
Ne-a dus cu zăhărelul câteva zile, apoi ne-a trântit pe acoperiş, pe la fereastră, în pomi şi pe drum înc-o zăpadă.
Vremea ne-a copt-o original, încă o dată.
Mamaaaa, vine Crăciunul - exclama aseară fiică-mea văzând cum şi cât ninge!
Păi frumos îţi şade ţie, natură, să ne zăpăceşti în halul ăsta?
Acum câteva zile, cei mai harnici s-au apucat repede să tundă via şi pomii, să planteze prin grădină - ce Babe Dochii!
Ghioceii au prins curaj şi au ieşit să vestească primăvara. Care primăvară?
Mărţişoare, zambiluţe, grade multe cu plus, haine subţiri - ne-am agitat degeaba, se pare că iarna ne iubeşte. Noi nu; nu pe ea. Tocmai d'aia, chiar dacă avem promoroacă şi mini-nămeţi glăsuim la unison "Primăvară, bine ai venit"! Cândva tot va veni, pe cuvânt de cercetaş!

În timpul şcolii este destul de greu să găseşti 2-3 exemple de profesori care să-ţi placă; unul e prea exigent, altul e prea moale, altul nu e destul de pregătit sau nu ştie să predea, etc. Toţi au cel puţin câte o hibă.
Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele fostului director al liceului meu. Domnul Hermann Schmidt ne-a spus odată la oră că peste ani şi ani ne vom aminti doar de profesorii care ne-au marcat, în special de cei exigenţi.
Avea dreptate; un singur an am făcut istorie cu el, dar nu l-am uitat chiar dacă au trecut 18 ani de atunci. Oare îl ţin minte şi pentru că tremuram de frică în fiecare oră? :))
Un alt profesor s-a remarcat printr-un fel aparte de a face cunoştinţă. A intrat în aulă, s-a prezentat şi a început să întrebe aleatoriu prin sală motivul pentru care venisem la falcultate. Cei mai mulţi au zis că viitoarea diplomă le asigură un trai mai bun. Nu i-a plăcut răspunsul şi ne-a spus: ce-ar fi să vă gândiţi că aţi venit la facultate ca să căutaţi şi să aflaţi adevărul! Celor mai mulţi ne-a picat faţa!
Au urmat ani cu maaari emoţii la orice curs şi examen în prezenţa domnului Eugen Gergely, profesor de engleză.
Au mai fost şi alţii, dar amintirile sunt ceva mai şterse.

Cu siguranţă că fiecare profesor are ceva anume, o metodă aparte sau un fel al lui de a preda, de a-şi apropia/îndepărta elevii şi studenţii. Şi totuşi câţi oare au aflat şi se gândesc la cuvintele Maicii Tereza, care întreba şi răspundea astfel:
"- Care sunt cei mai buni profesori?
- Copiii."

Părintele Cleopa spunea:

"Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină şi merge până la astrele cereşti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Şi cu cât cunoşti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea faţă de Ziditorul lor şi te uneşti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianjenul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"
Ehei! Dacă ai şti ce ai de învăţat de la păianjen...!
Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume?
Să nu uităm că la greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, şi tăcuţi, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen.

Vezi păianjenul. Dacă-i micuţ, îşi face şi el o pânzişoară acolo,

"Se înmoaie vremea că s-au apucat cocoşii să cânte ziua" - cu afirmaţia asta m-a uimit zilele trecute bunică-mea. A avut perfectă dreptate, vremea s-a încălzit!
Femeie simplă, de la ţară, căreia i-a plăcut şcoala dar a urmat doar 7 clase pentru că părinţii n-au lăsat-o mai mult, bunica mea păstrează cu sfinţenie tradiţiile în care s-a născut şi a crescut.
Ea se bazează pe lucruri şi poveţe străvechi, fără să dea greş.
Am încercat să fac o comparaţie între ea şi mine.
Dacă mă interesează cum va fi vremea, aştept buletinul meteo sau caut în ziar/pe net. Informaţiile diferă de la sursă la sursă, aşa că nu de puţine ori vremea este exact pe dos decât e anunţată.
Bunică-mea se uită în jurul ei, citeşte semnele din natură şi ştie exact la ce să se aştepte.
Se pregăteşte pentru munca în grădină doar atunci când pământul dă de veste că e momentul potrivit; plantează diverse legume după un calendar nescris dar exact al naturii; dacă furnicile aleargă de ici-colo mai agitate decât de obicei, ştie că nu mai e nevoie să stropească în grădinuţă pentru că va ploua, etc.
Nu de puţine ori a câştigat mini-pariuri puse în casă în privinţa vremii, ba chiar a avut dreptate şi în prognozele mai lungi. Cum e posibil? Poate răspunsul este un amestec de simplitate, respect faţă de natură, pământ şi datini.
Păcat, aş zice; păcat că noi, generaţiile mai tinere, ne-am îndepărtat atât de mult de tradiţii şi de natură. Vâltoarea informaţională şi tehnologică ne-au subjugat iremediabil. Culmea: cu acordul nostru tacit sau nu!

Capucin olandez de tip vechi - galben: