În ultimul an, în special, mi-a fost dat să aflu poveşti cutremurătoare despre destine damnate inexplicabil.
Cum să reacţionezi şi ce să mai poţi spune în faţa unor bătrâni care, la peste 70 de ani, se trezesc fără un acoperiş deasupra capului?!
Fie că au locuit cu chirie la stat, fie că şi-au ipotecat casa pentru vreun copil sau nepot, rămân fără nimic din motive stupide, după zeci de ani de muncă şi trudă.
Probabil au şi ei partea lor de vină - fie nu s-au îngrijit la timp pentru a-şi asigura liniştea la bătrâneţe, fie au fost mult prea creduli. Dar mai contează?
Când vezi o bătrânică cu pielea zbârcită şi arsă de soare, cu ochii înlăcrimaţi şi intraţi în orbite de atâta durere şi necaz, îţi mai vine s-o pui la zid şi s-o condamni?
Ce poţi face când îi vezi mâinile tremurânde că se împreunează şi-ţi înaltă o rugăminte, iar o voce stinsă cere ajutorul pe care nu i-l poţi da?
Cuvintele sunt atât de de incapabile să creioneze asemenea scene sfâşietoare!!!
În faţa unor asemenea drame îmi urăsc neputinţa şi mă revolt împotriva sistemului, a legilor, a societăţii. Dar totul e în van, pentru că revolta este doar în mine.
Nu am puterea şi curajul să schimb ceva. Nici eu, nici alţii.
Iar sistemului, legilor şi societăţii nu le pasă.
Şapte zile şi şapte nopţi!
