Trafic de gânduri...

HotNews.ro a publicat săptămâna trecută câteva rânduri despre un eveniment petrecut în Serbia, dar care ne afecta pe noi românii. Sau ar fi trebuit să ne afecteze.
Articolul zicea aşa:
"E proaspăt ieşit din adolescenţă, trăieşte prin două identităţi şi, într-un an fără campanie electorală, ar fi monopolizat agenda media din Romania. Deocamdată, e doar un erou anonim care-şi trăieşte firesc viaţa într-un mic sat sârbesc. Ce-a făcut? A scos din foc, cu mâinile goale, tricolorul românesc incendiat de extremiştii sârbi. Scena s-a petrecut în noaptea de 21 spre 22 august, în satul sârbesc Seleus, unde avea loc Festivalul de folclor şi muzică românească al românilor din Voivodina. La ora 3 dimineaţa, câţiva extremişti sârbi au urcat prin spatele scenei amenajate în centrul satului şi au incendiat drapelul României. În timp ce puţinii oameni aflaţi lângă scenă priveau îngroziţi absurda manifestare de intoleranţă, un tânar de 23 de ani a apărut de neunde şi, cu mâinile goale, a smuls steagul şi a stins flăcările ce-l cuprinseseră. "Are mâinile pline de arsuri. E un băiat simplu, din comunitatea noastră", au declarat pentru HotNews.ro reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia. Atât şi nimic mai mult. Deocamdată."
N-am urmărit atentă presa, deci nu ştiu dacă alţii au abordat subiectul. Cum rămâne însă cu gestul tânărului? Pentru popoarele civilizate este un gest absolut normal; e de la sine înţeles să-ţi aperi însemnele neamului, să-ţi aperi identitatea în faţa celor care încearcă să ţi-o calce în picioare. Dar pentru noi.... "puţinii oameni aflaţi lângă scenă priveau îngroziţi".
Exerciţiu de imaginaţie: la eveniment ar fi fost prezenţi mai mulţi români; câţi ar fi reacţionat? Cum ar fi reacţionat? Ar fi stins flăcările cu mâinile goale sau doar i-ar fi ciomăgit pe extremişti?
Dar dacă tu ai fi fost acolo, ce făceai?
Nu sunt mândră s-o recunosc dar, dacă eram acolo, cred că doar aş fi îngroşat rândurile celor care priveau îngroziţi. Iar ca mine... mulţi alţii - ceea ce nu este o scuză!
Astfel, inevitabil apare întrebarea: cât de români suntem? Cât de patrioţi - în adevăratul sens al cuvântului?

E duminică, dar vremea nu ştie chestia asta. Norii s-au adunat grămadă (da, şi peste sat), vântul se fugăreşte pe sine iar soarele şi-a găsit să se joace de v-aţi ascunselea tocmai azi când ar fi trebuit să-şi facă treaba mai serios decât de obicei.
Au anunţat ei meteorologii că vremea o dă în bară, dar de ce tocmai azi vremea şi meteorologii cântă la unison?
Eh....
Ideea e că după ce azi-noapte m-am luat la trântă cu o bază de date (pe care am dovedit-o într-un final spre 4 dimineaţa), după câteva ore de somn mi-ar fi plăcut să găsesc ceva mai multe grade în termometrul de afară. Dar n-a fost să fie, aşa că resetez calculatorul de bord şi mă bucur de alte lucruri frumoase.
Acum vreo doi ani, când am văzut prima dată următorul videoclip, m-au trecut fiorii. De câte ori îl revăd, e la fel.
Cel de-al doilea videoclip l-am descoperit recent. Poate nu provoacă fiori, dar... are ceva aparte.


(Cam aşa arată o vedetă, părerea mea!)

Cum procedează EA (în 99% din cazuri):

1. Conduce 10.000 de km după ultimul schimb de ulei.
2. Duce maşina la Service, o predă mecanicilor, flirtează puţin şi merge să bea o cafea.
3. Dupa 15 minute se întoarce, achită şi îşi ia în primire maşina pusă la punct.

Costuri:
Schimbul uleiului (cu manoperă) – 60 lei
Cafeaua – 1,5 lei
Total – 61,5 lei


Cum procedează EL (tot într-un procent covârşitor!):

1. Merge la un magazin de specialitate, cumpără ulei, filtru şi toate cele necesare pentru a efectua schimbul în propriul garaj.
2. Îşi dă seama că ligheanul cu ulei vechi este plin şi îl aruncă într-o groapă săpată în grădină.
3. Intră în garaj şi deschide o sticlă de bere.
4. Ridică maşina pe cricul pe care l-a căutat o jumătate de oră. Frustrat, mai deschide o bere.
5. Împinge ligheanul pentru ulei sub motor.
6. Caută cheia de 16 - fără succes.
7. Ia altă cheie la nimereală.
8. Aceasta îi cade în ligheanul cu ulei.
9. Încearcă să o scoată, dar varsă tot uleiul.
10. Priveşte uleiul revărsat pe jos în timp ce bea altă bere.
11. Încearcă să monteze filtrul de ulei.
12. Apare un prieten care mai aduce şase beri.
13. Încep să povestească... schimbul uleiului este amânat.
14. A doua zi cumpără bere.
15. Instalează noul filtru de ulei.
16. Îl umple cu un litru de ulei.
17. Îşi aduce aminte că are nevoie de cheia din lighean (vezi punctul 8).
18. Deschide prima bere.
19. Încearcă să pescuiască cheia din lighean cu ajutorul unei şurubelniţe, dar alunecă pe ulei.
20. Cade şi se loveşte cu capul de ciment.
21. Se enervează şi aruncă şurubelniţa cât colo.
22. 10 minute înjură pentru că şurubelniţa a distrus posterul cu Miss Decembrie de pe perete.
23. O bere.
24. Îi sângerează fruntea; întrerupe tot şi se pansează cu multă grijă.
25. O bere.
26. Încă o bere.
27. Mai varsă în rezervor 4 litri de ulei.
28. Coboară maşina de pe cric.
29. De fericire că a reuşit să schimbe uleiul mai bea o bere.
30. Porneşte masina pentru o plimbare de probă.
31. Este oprit de poliţie şi fiola indică un consum ridicat de alcool.
32. Poliţistul este hotărât să-l ducă la secţie şi să-i ia carnetul.
33. Disperat, oferă poliţistului toţi banii pe care credea că-i economiseşte schimbând singur uleiul.

Costuri:
Uleiul – 40 lei
Filtrul – 5 lei
Şpaga – 100 lei
Berea – 22,5 lei
Total – 167,5 lei

Aşa cum am promis aici, revin cu poze din Grecia, mai precis Olympic Beach.
Pentru început, pietonalul de lângă mare. Nu e prea lung, dar vilele cu terasele lor de la parter îţi stau la dispoziţie cu mâncăruri excelente, café frappé, cocteiluri, îngheţată, etc.

A ştiut el legiuitorul ce face când a hotărât ca orice angajat să aibă 20 de zile de concediu de odihnă (+/-)!
După 12 ani în "câmpul muncii", anul acesta am avut parte de primul concediu de ODIHNĂ de 2 săptămâni consecutive. Până acum n-am pupat aşa ceva fie din cauza mea, fie a altora, fie a angajatorului.
Aşadeci... 2 săptămâni departe de job şi de restul cotidianului din celelalte 351 de zile.
Primele zile au fost de acomodare, să zicem. După un drum lung, obositor şi stresant într-o oarecare măsură (că doar 1000 km nu-s chiar nimic), am fost atrasă fără să mă pot opune într-o relaţie specială. Sincer, m-am implicat trup şi suflet în acest "ménage à trois" cu perna şi patul din cameră. Relaţia asta specială a durat tot concediul şi... Doamne, cât de bine a fost!
La mâncare am apelat doar atunci când stomacul dădea semne că se vrea hrănit, astfel că orele de masă au variat între 00:00 şi 23:59. În schimb, lichidele şi fructele au fost la mare căutare. Şi, bineînţeles, café frappé-ul, marea, soarele şi plaja.
Apropo, celor care nu beau foarte multă cafea le recomand totuşi să nu încerce într-o singură zi combinaţia de cafea+café frappé+café frappé+somn. Mie nu mi-a ieşit! :D
În rest, recunosc că al treilea concediu în Grecia (în acelaşi loc - Olympic Beach) a spălat toate păcatele primelor două, care s-au lăsat cu probleme de sănătate & co.
Acum a fost extraordinar, mai ales că:
- n-am mai întâlnit prea mulţi români (fără supărare, dar... asta e realitatea)
- grecii sunt extrem de zâmbitori - cei mai mulţi (iar unii arată într-un mare fel!!! :)) )
- oamenii ăştia ştiu foarte bine să te facă să te simţi excelent şi astfel să consumi cât mai mult din produsele lor
Şi uite aşa, timp de 2 săptămâni am avut parte doar de somn, soare, plajă, bălăceală şi din nou somn. Am făcut o singură "ieşire", despre care am scris aici. Apoi a venit timpul pentru întoarcere, că doar tot ce-i frumos... se termină repede. Iar acasă... ploaie!
În aceste condiţii, mă gândesc serios să-mi fac firmă de import-export vreme frumoasă.
P.S. Caut distribuitori în toată ţara!
P.S. Revin cu poze din Grecia ceva mai târziu.

7 lucruri despre bărbaţi:
1. Toţi bărbaţii sunt foarte ocupaţi.
2. Deşi sunt ocupaţi, au vreme de femei.
3. Deşi au vreme de femei, nu prea îi interesează de ele.
4. Deşi nu prea îi interesează femeile, tot timpul au una lângă ei.
5. Deşi tot timpul au una lângă ei, se mai dau şi la alta sau altele.
6. Deşi se mai dau la alta sau altele, se enervează dacă femeia cu care sunt îi părăseşte.
7. Deşi femeia cu care sunt îi părăseşte, tot nu învaţă din greşelile pe care le fac şi tot se mai dau la altele.

7 lucruri despre femei:
1. Pentru femei este importantă securitatea materială.
2. Deşi este important să supravieţuiască din punct de vedere material, ele tot timpul îşi cumpără haine, în general scumpe.
3. Deşi ele tot timpul îşi cumpara haine, niciodată nu au cu ce să se îmbrace.
4. Deşi ele spun că nu au niciodată cu ce să se îmbrace, tot timpul se îmbracă frumos.
5. Deşi tot timpul se îmbracă frumos, haina pe care o pun pe ele este doar o "cârpă veche".
6. Deşi ele zic că este doar o "cârpă veche", se aşteaptă să le faci complimente.
7. Deşi tu încerci să le faci complimente, ele nu te cred niciodată!

Meci de fotbal Sheriff Tiraspol - Olympiakos Pireu în prima manşă a play off-ului pentru Liga Campionilor (recunosc, informaţiile le am de la alţii!).
La malul mării, în Olympic Beach, suporteri greci cu sufletul la gură, speranţe, pronosticuri, terase pline, LCD-uri imense, bere, floricele de porumb...
Începe meciul, toată lumea e cu ochii aţintiţi pe televizoare. Prima fază de gol, ratată însă, se lasă cu comentarii. Aproape ÎN SURDINĂ! Grecii joacă bine, lumea e destul de mulţumită.
Primul gol: mingea ajunge în poarta moldovenilor; suporterii greci se bucură, aplaudă, ciocnesc halbele cu bere şi îşi încurajează favoriţii. Totul la un volum incredibil de normal.
Golul nr.2: tot în poarta moldovenilor; suporterii greci aplaudă şi sunt veseli, dar nu urlă, nu deranjează pe nimeni. E o oarecare rumoare, dar să nu uităm totuşi că e un meci de fotbal.
Sincer, mă uitam la microbiştii din jurul meu şi nu-mi venea să cred că suporterii se pot manifesta şi aşa. Chiar erau suporteri şi chiar n-au făcut din bucuria lor o gălăgie generală. Nici după fluierul final n-au urlat, n-au trezit pe nimeni, n-au manifestat. Şi totuşi echipa lor câştigase meciul.

A murit Florin Bogardo. E o ştire mai ales pentru televiziunile hămesite după orice fel de informaţie. Omul ăsta a marcat tinereţea multora prin cântecele lui, dar după ’90 s-a retras din viaţa publică. I-au rămas celebre „Să nu uităm trandafirii” şi coloana sonoră din „Liceenii”.
În ultimii 20 de ani, însă, n-am mai auzit nimic despre el până când... a murit. Dumnezeu să-l ierte!
Televiziunile i-au transformat moartea într-o bocitură naţională chiar dacă, probabil, el şi-ar fi dorit să plece la fel de liniştit cum şi-a trăit şi ultimii ani.
Ei, ţi-ai găsit! Păi cum să-şi justifice salariul reporteriţele şi producătorii de emisiuni/jurnale? Storcând lacrimi din piatră seacă.
Dintr-o regretabilă întâmplare am dat la televizor peste „Poveştiri adevărate” (Acasă TV) care dezbătea chiar subiectul dispariţiei lui Bogardo. Bineînţeles că s-a pus la bătaie un întreg arsenal, chiar şi transmisie în direct de la groapa mortului.
Reporteriţa dornică de afirmare a scos tot felul de bazaconii pe gură: o ţară întreagă plânge, un compozitor genial şi alte superlative cu găleata; apoi l-a luat la întrebări pe compozitorul Jolt Kerestely: cum era Bogardo, ce a pierdut ţara, cum ne afectează precum şi alte întrebări stupide.
Culmea pateticului şi a penibilului l-a atins însă când l-a întrebat pe Kerestely cum a fost Bogardo ca soţ!!!!
Puţin mai avea şi ne spunea ce număr purta Bogardo la pantof sau la ce fruct era alergic. Şi dacă nu era, sigur ar fi subliniat acest lucru.
Mama lui/ei de jurnalism/ziaristică/televiziune, de fapt... mama ei de presă!
În facultăţile şi şcolile superioare prin care trec aceşti oameni din presă, ba chiar în licee (că poate nu toţi din presă fac şcoala de specialitate) ar trebui introdusă o nouă disciplină: „decenţa” sau „cum să-ţi impui nişte limite” sau „cum să nu intri cu bocancii în sufletul omului” sau „limitele morale ale meseriei”, etc.
Dacă nici măcar moartea nu mai impune un minim de decenţă printre pateticii dornici de afirmare, cine o mai poate face?!

Grecii îi spun Thessaloniki.
E un oraş organizat, cu clădiri luminoase chiar dacă sunt destul de înghesuite; în unele balcoane înfloresc adevărate grădini botanice care-ţi încântă privirea. Străduţele strâmte se intersectează cu bulevarde late, iar printre clădirile noi te lasă fără aer... ruinele!!!
E aproape şocantă imaginea: printre blocuri-vile de 8 etaje apare câte-un zid de mii de ani! (vezi mai jos în filmuleţ)
Multe cafenele, multe semne de circulaţie, prea puţine (chiar foarte puţine) indicatoare în limba engleză, un pietonal superb la malul mării (dar cam periculos deoarece nu are balustradă înspre apă - vezi şi în filmuleţ), mulţi porumbei (păsări!) frumoşi, foarte multe biserici, program de vizitare doar până la ora 15, lunea sunt închise toate obiectivele culturale.....
Chioşcurile de ziare stau prost la capitolul „Ghid turistic în Salonic”, aşa că, dacă vrei să vizitezi Salonicul fie te înarmezi din timp cu o hartă, fie îţi faci rost de un ghid local.
În cele câteva ore petrecute în Salonic am văzut doar o parte din oraş, dar mi-a plăcut şi mi-a făcut duminica extrem de interesantă.
Prin ochiul aparatului foto te las acum să descoperi Salonicul... (atenţie: dă refresh de mai multe ori dacă nu se încarcă filmul!!!)

Organizatorii speră să aibă dreptate meteorologii atunci când prognozează vremea cam aşa:

Eu sunt bordul unui student sârb. Acum câteva zile, stăpânul meu m-a scos în lume şi m-a adus într-o staţiune de la malul mării. E tare frumos aici: lume de tot felul, terase, restaurante, muzică, magazine, etc. ca la mare. Cum era de aşteptat, berea e la mare căutare, iar stăpânul meu o găseşte. Tot timpul. De când am venit aici, m-a încărcat – nu glumă! Ziua nu-i aşa greu, că stăm la soare, dar seara... să te ţii nenică!
Dacă n-ar fi atâtea terase, aproape am fi reuşit până acum să le luăm la rând seară de seară. Dar las’ că mai e vreme.
Azi-noapte însă am cam făcut-o lată. Şi el – stăpânul, şi eu – bordul.
A început să mă alimenteze de aseară. Nu ştiu ce-a avut în cap (de fapt cred că n-a avut nimic!), dar a pornit cu bere, apoi a dat-o pe tărie, mai târziu a luat ceva de mâncare că a început să se chiorlăie stomacul, a continuat cu nişte vin şi, la îndemnul pretenilor, a revenit la bere. Cam la fel au făcut şi ceilalţi 2 amici.
Păi cu aşa încărcătură mai putem fi condamnaţi că pe la 3 noaptea urlam de mama focului pe străzile din staţiune?
Noi şi greierii, doar că greierii nu se prea auzeau de urletele, pardon chiotele, noastre. Nu puteam înţelege cum de lumea doarme la ora aia! Serios aşa: cum să dormi la 3 noaptea când cerul e senin, vremea caldă, concediul în plină floare şi băutura... în funcţie de euroii din buzunar. Chiar nu se poate să dormi în condiţiile astea. Tocmai de aceea am încercat să-i „trezim” şi pe ceilalţi, dar n-am prea avut succes. În ciuda eforturilor noastre, nimeni nu ni s-a alăturat. Ba dimpotrivă. Ne-am ales numai cu nişte înjurături în diverse limbi. Cred că oamenii ăia nu ne-au înţeles! Ba au fost înjurături şi în limba sârbă. Pe alea le-am înţeles.
Las’ că diseară o luăm de la capăt, poate vom avea mai multe şanse.
Acum e trecut de amiază şi nu mă prea simt în apele mele. Parcă nici stăpânul nu-i în formă. Ce noroc însă cu Goran, un fel de capul răutăţilor din gaşcă. A mai găsit două beri în frigider. Ştiam eu că prietenul la nevoie se cunoaşte! Să trăieşti Goran! Ce ne-am mai distrat!!! Hai noroc şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!
Hâc!

De câte ori nu am avut impresia că nu putem merge mai departe? De câte ori nu ne-am răzvrătit împotriva Divinităţii şi am întrebat „Doamne, de ce eu? De ce mie?”.... De multe ori! Motivele ni le ştim fiecare.
Dar de câte ori am fost cu adevărat puşi la încercare???
Ca termen de comparaţie, îmi vin în minte exemplele a trei femei absolut extraordinare (numele şi cazurile de mai jos sunt reale 100%):
1) Soţul Mariei se luptă cu o paralizie care, treptat, pune stăpânire pe tot corpul. Maria îi stă alături şi îl susţine. 20 de ani! 20 de ani îşi îngrijeşte soţul şi pe cei doi copii fără să se plângă. 20 de ani îi dă mâncare în gură, îl schimbă, îl spală, îl întoarce de pe o parte pe alta în pat. 20 de ani! După ce el se stinge, Maria îşi caută un loc de muncă şi în paralel îşi îngrijeşte nepoţii.
2) Ileana, o tânără de 22-23 de ani se întoarce din străinătate cu autocarul. Pe drum, autocarul este implicat într-un accident, fata este una dintre victime. Se zbate între viaţă şi moarte pe patul de spital; medicii sunt rezervaţi în privinţa şanselor ei de supravieţuire. Tot corpul îi este paralizat, dar Ileana este perfect conştientă şi îi aude pe doctori vorbind: se tem să o opereze pentru că nu mai prea are şanse....
Dacă ar putea, ar îngenunchea în faţa lor şi i-ar ruga să o opereze pentru că ea vrea să trăiască. Trebuie să trăiască. Are un copil... trebuie să trăiască.
Medicii o operează, luni bune rămâne în spital, dar apoi se întoarce acasă. Paralizată, în scaunul cu rotile, dar se întoarce acasă.
Cu o voinţă de neimaginat, Ileana învaţă din nou să meargă, ajutată de fiul ei de aproape 2 ani. Acum, după alţi 4 ani, tânăra aceasta se deplasează în continuare cu ajutorul cârjelor, dar... e fericită – şi-a luat permisul de conducere, deci nu mai e dependentă de alţii.
3) Valeria, o fată de nici 23 de ani, se întoarce de la discotecă împreună cu iubitul ei. Sunt cu maşina, el conduce chiar dacă a băut. După o manevră greşită, maşina se izbeşte violent de un copac. Amândoi sunt grav răniţi, dar ea rămâne conştientă. Le povesteşte celor de la urgenţe tot ce s-a întâmplat. Urmează operaţii, săptămâni de spitalizare şi un verdict prea dur pentru o asemenea vârstă: nu va mai putea merge! Cei apropiaţi nu ştiu dacă Valeria mai poate îndura încă o lovitură, aşa că nu-i spun că iubitul ei – băiatul alături de care vroia să-şi întemeieze o familie – a murit. Dar ea ştie. Într-o noapte l-a visat intrând în salonul ei, s-a uitat lung la ea apoi, fără cuvinte, s-a întors şi a închis uşa după el plecând definitiv.
Şi totuşi, Valeria nu renunţă la luptă! Urmează tratamente, vizite la medici, terapie, speranţe...
Au trecut vreo 3 ani de atunci. Valeria a câştigat lupta. Merge din nou! Cu ajutorul cârjei, dar merge. Are un job şi îşi continuă lupta...
Comparativ, avem dreptul să ne plângem?

Pro TV a început o campanie jos pălăria! Îşi ridică pălăria apoi împarte pălării celor care fac lucruri banale sau deosebite, dar toate atât de frumoase: oameni care iubesc cărţile şi le cumpără în ciuda crizei, oameni care salvează alte vieţi, oameni care fac... covrigi, etc.

Şoferul şi persoana din dreapta se dau jos din maşină, constată cele întâmplate, îşi pun mâinile în cap, apoi trec la acţiune.

Şoferul se urcă înapoi în Dacie şi, dirijat de copilot, dă maşina înapoi.

Amândoi leagă din nou remorca de autoturism şi îşi continuă liniştiţi drumul.

În urma lor, rămân mizeria pe şosea (adunată ulterior de angajaţii de la ADPP) şi limitatorul de viteză avariat. Vorba aceea: c’aşa-i la noi!!