De câte ori nu am avut impresia că nu putem merge mai departe? De câte ori nu ne-am răzvrătit împotriva Divinităţii şi am întrebat „Doamne, de ce eu? De ce mie?”.... De multe ori! Motivele ni le ştim fiecare.
Dar de câte ori am fost cu adevărat puşi la încercare???
Ca termen de comparaţie, îmi vin în minte exemplele a trei femei absolut extraordinare (numele şi cazurile de mai jos sunt reale 100%):
1) Soţul Mariei se luptă cu o paralizie care, treptat, pune stăpânire pe tot corpul. Maria îi stă alături şi îl susţine. 20 de ani! 20 de ani îşi îngrijeşte soţul şi pe cei doi copii fără să se plângă. 20 de ani îi dă mâncare în gură, îl schimbă, îl spală, îl întoarce de pe o parte pe alta în pat. 20 de ani! După ce el se stinge, Maria îşi caută un loc de muncă şi în paralel îşi îngrijeşte nepoţii.
2) Ileana, o tânără de 22-23 de ani se întoarce din străinătate cu autocarul. Pe drum, autocarul este implicat într-un accident, fata este una dintre victime. Se zbate între viaţă şi moarte pe patul de spital; medicii sunt rezervaţi în privinţa şanselor ei de supravieţuire. Tot corpul îi este paralizat, dar Ileana este perfect conştientă şi îi aude pe doctori vorbind: se tem să o opereze pentru că nu mai prea are şanse....
Dacă ar putea, ar îngenunchea în faţa lor şi i-ar ruga să o opereze pentru că ea vrea să trăiască. Trebuie să trăiască. Are un copil... trebuie să trăiască.
Medicii o operează, luni bune rămâne în spital, dar apoi se întoarce acasă. Paralizată, în scaunul cu rotile, dar se întoarce acasă.
Cu o voinţă de neimaginat, Ileana învaţă din nou să meargă, ajutată de fiul ei de aproape 2 ani. Acum, după alţi 4 ani, tânăra aceasta se deplasează în continuare cu ajutorul cârjelor, dar... e fericită – şi-a luat permisul de conducere, deci nu mai e dependentă de alţii.
3) Valeria, o fată de nici 23 de ani, se întoarce de la discotecă împreună cu iubitul ei. Sunt cu maşina, el conduce chiar dacă a băut. După o manevră greşită, maşina se izbeşte violent de un copac. Amândoi sunt grav răniţi, dar ea rămâne conştientă. Le povesteşte celor de la urgenţe tot ce s-a întâmplat. Urmează operaţii, săptămâni de spitalizare şi un verdict prea dur pentru o asemenea vârstă: nu va mai putea merge! Cei apropiaţi nu ştiu dacă Valeria mai poate îndura încă o lovitură, aşa că nu-i spun că iubitul ei – băiatul alături de care vroia să-şi întemeieze o familie – a murit. Dar ea ştie. Într-o noapte l-a visat intrând în salonul ei, s-a uitat lung la ea apoi, fără cuvinte, s-a întors şi a închis uşa după el plecând definitiv.
Şi totuşi, Valeria nu renunţă la luptă! Urmează tratamente, vizite la medici, terapie, speranţe...
Au trecut vreo 3 ani de atunci. Valeria a câştigat lupta. Merge din nou! Cu ajutorul cârjei, dar merge. Are un job şi îşi continuă lupta...
Comparativ, avem dreptul să ne plângem?
Dar de câte ori am fost cu adevărat puşi la încercare???
Ca termen de comparaţie, îmi vin în minte exemplele a trei femei absolut extraordinare (numele şi cazurile de mai jos sunt reale 100%):
1) Soţul Mariei se luptă cu o paralizie care, treptat, pune stăpânire pe tot corpul. Maria îi stă alături şi îl susţine. 20 de ani! 20 de ani îşi îngrijeşte soţul şi pe cei doi copii fără să se plângă. 20 de ani îi dă mâncare în gură, îl schimbă, îl spală, îl întoarce de pe o parte pe alta în pat. 20 de ani! După ce el se stinge, Maria îşi caută un loc de muncă şi în paralel îşi îngrijeşte nepoţii.
2) Ileana, o tânără de 22-23 de ani se întoarce din străinătate cu autocarul. Pe drum, autocarul este implicat într-un accident, fata este una dintre victime. Se zbate între viaţă şi moarte pe patul de spital; medicii sunt rezervaţi în privinţa şanselor ei de supravieţuire. Tot corpul îi este paralizat, dar Ileana este perfect conştientă şi îi aude pe doctori vorbind: se tem să o opereze pentru că nu mai prea are şanse....
Dacă ar putea, ar îngenunchea în faţa lor şi i-ar ruga să o opereze pentru că ea vrea să trăiască. Trebuie să trăiască. Are un copil... trebuie să trăiască.
Medicii o operează, luni bune rămâne în spital, dar apoi se întoarce acasă. Paralizată, în scaunul cu rotile, dar se întoarce acasă.
Cu o voinţă de neimaginat, Ileana învaţă din nou să meargă, ajutată de fiul ei de aproape 2 ani. Acum, după alţi 4 ani, tânăra aceasta se deplasează în continuare cu ajutorul cârjelor, dar... e fericită – şi-a luat permisul de conducere, deci nu mai e dependentă de alţii.
3) Valeria, o fată de nici 23 de ani, se întoarce de la discotecă împreună cu iubitul ei. Sunt cu maşina, el conduce chiar dacă a băut. După o manevră greşită, maşina se izbeşte violent de un copac. Amândoi sunt grav răniţi, dar ea rămâne conştientă. Le povesteşte celor de la urgenţe tot ce s-a întâmplat. Urmează operaţii, săptămâni de spitalizare şi un verdict prea dur pentru o asemenea vârstă: nu va mai putea merge! Cei apropiaţi nu ştiu dacă Valeria mai poate îndura încă o lovitură, aşa că nu-i spun că iubitul ei – băiatul alături de care vroia să-şi întemeieze o familie – a murit. Dar ea ştie. Într-o noapte l-a visat intrând în salonul ei, s-a uitat lung la ea apoi, fără cuvinte, s-a întors şi a închis uşa după el plecând definitiv.
Şi totuşi, Valeria nu renunţă la luptă! Urmează tratamente, vizite la medici, terapie, speranţe...
Au trecut vreo 3 ani de atunci. Valeria a câştigat lupta. Merge din nou! Cu ajutorul cârjei, dar merge. Are un job şi îşi continuă lupta...
Comparativ, avem dreptul să ne plângem?
Teo, ai dreptate. Multi dintre noi ne plangem... suntem nemultumiti ca nu le avem pe toate... dar... uitam ca suntem sanatosi sau ca avem o familie alaturi, familie care ne sprijina ori de cate ori ne este greu. Ce nu avem este puterea de a multumi pentru ceea ce avem. Doar atunci cand vom putea multumi cred ca vom ajunge sa ne dam seama ca, de cele mai multe ori... avem ceea ce este mai important. Din fericire le cunosc si pe Ileana si pe Valeria. Spre deosebire de alte cazuri asemanatoare... ele au avut puterea sa lupte si chiar sa reuseasca. Au stiut ce isi doresc de la viata si nu au abandonat, desi, la un moment dat au pierdut totul... mai putin SPERANTA si CREDINTA. Ele pot fi un exemplu pentru noi care nu am trecut prin "examenele" lor si tot nemultumiti suntem. Ne plangem de mila desi nu avem nici un motiv. Iar daca ajungem sa avem... este tot din cauza noastra, pentru ca nu am stiut sa multumim atunci cand trebuia. Avem pretentia sa primim. Cerem mereu... dar de oferit..........