A murit Florin Bogardo. E o ştire mai ales pentru televiziunile hămesite după orice fel de informaţie. Omul ăsta a marcat tinereţea multora prin cântecele lui, dar după ’90 s-a retras din viaţa publică. I-au rămas celebre „Să nu uităm trandafirii” şi coloana sonoră din „Liceenii”.
În ultimii 20 de ani, însă, n-am mai auzit nimic despre el până când... a murit. Dumnezeu să-l ierte!
Televiziunile i-au transformat moartea într-o bocitură naţională chiar dacă, probabil, el şi-ar fi dorit să plece la fel de liniştit cum şi-a trăit şi ultimii ani.
Ei, ţi-ai găsit! Păi cum să-şi justifice salariul reporteriţele şi producătorii de emisiuni/jurnale? Storcând lacrimi din piatră seacă.
Dintr-o regretabilă întâmplare am dat la televizor peste „Poveştiri adevărate” (Acasă TV) care dezbătea chiar subiectul dispariţiei lui Bogardo. Bineînţeles că s-a pus la bătaie un întreg arsenal, chiar şi transmisie în direct de la groapa mortului.
Reporteriţa dornică de afirmare a scos tot felul de bazaconii pe gură: o ţară întreagă plânge, un compozitor genial şi alte superlative cu găleata; apoi l-a luat la întrebări pe compozitorul Jolt Kerestely: cum era Bogardo, ce a pierdut ţara, cum ne afectează precum şi alte întrebări stupide.
Culmea pateticului şi a penibilului l-a atins însă când l-a întrebat pe Kerestely cum a fost Bogardo ca soţ!!!!
Puţin mai avea şi ne spunea ce număr purta Bogardo la pantof sau la ce fruct era alergic. Şi dacă nu era, sigur ar fi subliniat acest lucru.
Mama lui/ei de jurnalism/ziaristică/televiziune, de fapt... mama ei de presă!
În facultăţile şi şcolile superioare prin care trec aceşti oameni din presă, ba chiar în licee (că poate nu toţi din presă fac şcoala de specialitate) ar trebui introdusă o nouă disciplină: „decenţa” sau „cum să-ţi impui nişte limite” sau „cum să nu intri cu bocancii în sufletul omului” sau „limitele morale ale meseriei”, etc.
Dacă nici măcar moartea nu mai impune un minim de decenţă printre pateticii dornici de afirmare, cine o mai poate face?!
În ultimii 20 de ani, însă, n-am mai auzit nimic despre el până când... a murit. Dumnezeu să-l ierte!
Televiziunile i-au transformat moartea într-o bocitură naţională chiar dacă, probabil, el şi-ar fi dorit să plece la fel de liniştit cum şi-a trăit şi ultimii ani.
Ei, ţi-ai găsit! Păi cum să-şi justifice salariul reporteriţele şi producătorii de emisiuni/jurnale? Storcând lacrimi din piatră seacă.
Dintr-o regretabilă întâmplare am dat la televizor peste „Poveştiri adevărate” (Acasă TV) care dezbătea chiar subiectul dispariţiei lui Bogardo. Bineînţeles că s-a pus la bătaie un întreg arsenal, chiar şi transmisie în direct de la groapa mortului.
Reporteriţa dornică de afirmare a scos tot felul de bazaconii pe gură: o ţară întreagă plânge, un compozitor genial şi alte superlative cu găleata; apoi l-a luat la întrebări pe compozitorul Jolt Kerestely: cum era Bogardo, ce a pierdut ţara, cum ne afectează precum şi alte întrebări stupide.
Culmea pateticului şi a penibilului l-a atins însă când l-a întrebat pe Kerestely cum a fost Bogardo ca soţ!!!!
Puţin mai avea şi ne spunea ce număr purta Bogardo la pantof sau la ce fruct era alergic. Şi dacă nu era, sigur ar fi subliniat acest lucru.
Mama lui/ei de jurnalism/ziaristică/televiziune, de fapt... mama ei de presă!
În facultăţile şi şcolile superioare prin care trec aceşti oameni din presă, ba chiar în licee (că poate nu toţi din presă fac şcoala de specialitate) ar trebui introdusă o nouă disciplină: „decenţa” sau „cum să-ţi impui nişte limite” sau „cum să nu intri cu bocancii în sufletul omului” sau „limitele morale ale meseriei”, etc.
Dacă nici măcar moartea nu mai impune un minim de decenţă printre pateticii dornici de afirmare, cine o mai poate face?!
Trimiteți un comentariu