Eu cred că veşnicia s-a născut la sat - scria Lucian Blaga într-o poezie.
Iubitorii de cluburi, pub-uri şi beat-uri ultra electro-dance i-ar putea râde în nas lui Blaga; ha, ce ştia el...
Mulţimea de oameni furată şi înghiţită de cotidian nu mai are răgaz să descopere frumuseţea curată a satului românesc.
Cei care trăiesc la ţară se luptă cu mici sau mari neajunsuri, deci cu greu îşi dau seama de fericirea ce le-a fost dată.
Bine, şi atunci unde ne aflăm? Ce facem?
Nu ştiu.
Ştiu doar că veşnicia chiar s-a născut la sat, veşnicia cu tot ce presupune ea: frumuseţe interioară, curăţenie sufletească, un sistem de valori simplu, riguros, sănătos; coloană vertebrală, frică de Dumnezeu, respect, etc.
Deunăzi i-am reîntâlnit pe fratele bunicii şi pe soţia lui. După 10 - 15 ani i-am revăzut de aproape în gospodăria lor; imaginea a fost şocantă - în sensul bun. Am simţit că mi se taie respiraţia şi picioarele, că totul în jurul meu se învârte dar, în acelaşi timp, că TIMPUL stă pe loc. TIMPUL lor se oprise demult în loc.
Incredibil cum cei doi nu s-au schimbat deloc. Feţele lor emanau o lumină cum extrem de rar întâlneşti la oamenii oraşului. Aveau ceva ce-i făcea tineri... în ciuda celor 83 de ani ai lui şi a celor 74 de ani ai ei.
De când nu i-am mai văzut, unchiul s-a mai gârbovit niţel, mătuşa merge mai greu din cauza oaselor fracturate de-a lungul timpului. Ridurile de pe faţă li s-au mai adâncit, dar nu mult. Şi totuşi, arată atât de tineri, arată exact aşa cum îi ştiam în copilărie.
Cum se poate?
Viaţa nu i-a lipsit de griji şi de probleme, au muncit până la epuizare să-şi întreţină copiii şi nepoţii, au fost bolnavi, au primit lovituri de la soartă şi de la oameni...
Oare nu e veşnicia satului taina frumuseţii şi liniştii lor? Căci frumuseţe şi linişte emanau chipurile lor.
O fărâmă din acea linişte s-a cuibărit şi în mine imediat ce unchiu' m-a întrebat, ca întotdeauna, "ce mai faci, tu copchilă?"
O întrebare simplă şi banală, dar adresată din suflet, a avut darul de a provoca nişte trăiri greu descriptible. Parcă îmi întindea o mână eliberatoare şi mă îndemna să mă scutur de toate gândurile şi grijile, îmi întindea o mână ca să prind putere şi să rup lanţurile care-mi încătuşau spiritul liber.
Probabil că ţie, cititorule, îţi este greu să înţelegi acum ce s-a întâmplat, ce am simţit, cât de înălţător a fost momentul, dar vei simţi şi tu la momentul potrivit pentru că... nimic nu e întâmplător.
Iubitorii de cluburi, pub-uri şi beat-uri ultra electro-dance i-ar putea râde în nas lui Blaga; ha, ce ştia el...
Mulţimea de oameni furată şi înghiţită de cotidian nu mai are răgaz să descopere frumuseţea curată a satului românesc.
Cei care trăiesc la ţară se luptă cu mici sau mari neajunsuri, deci cu greu îşi dau seama de fericirea ce le-a fost dată.
Bine, şi atunci unde ne aflăm? Ce facem?
Nu ştiu.
Ştiu doar că veşnicia chiar s-a născut la sat, veşnicia cu tot ce presupune ea: frumuseţe interioară, curăţenie sufletească, un sistem de valori simplu, riguros, sănătos; coloană vertebrală, frică de Dumnezeu, respect, etc.
Deunăzi i-am reîntâlnit pe fratele bunicii şi pe soţia lui. După 10 - 15 ani i-am revăzut de aproape în gospodăria lor; imaginea a fost şocantă - în sensul bun. Am simţit că mi se taie respiraţia şi picioarele, că totul în jurul meu se învârte dar, în acelaşi timp, că TIMPUL stă pe loc. TIMPUL lor se oprise demult în loc.
Incredibil cum cei doi nu s-au schimbat deloc. Feţele lor emanau o lumină cum extrem de rar întâlneşti la oamenii oraşului. Aveau ceva ce-i făcea tineri... în ciuda celor 83 de ani ai lui şi a celor 74 de ani ai ei.
De când nu i-am mai văzut, unchiul s-a mai gârbovit niţel, mătuşa merge mai greu din cauza oaselor fracturate de-a lungul timpului. Ridurile de pe faţă li s-au mai adâncit, dar nu mult. Şi totuşi, arată atât de tineri, arată exact aşa cum îi ştiam în copilărie.
Cum se poate?
Viaţa nu i-a lipsit de griji şi de probleme, au muncit până la epuizare să-şi întreţină copiii şi nepoţii, au fost bolnavi, au primit lovituri de la soartă şi de la oameni...
Oare nu e veşnicia satului taina frumuseţii şi liniştii lor? Căci frumuseţe şi linişte emanau chipurile lor.
O fărâmă din acea linişte s-a cuibărit şi în mine imediat ce unchiu' m-a întrebat, ca întotdeauna, "ce mai faci, tu copchilă?"
O întrebare simplă şi banală, dar adresată din suflet, a avut darul de a provoca nişte trăiri greu descriptible. Parcă îmi întindea o mână eliberatoare şi mă îndemna să mă scutur de toate gândurile şi grijile, îmi întindea o mână ca să prind putere şi să rup lanţurile care-mi încătuşau spiritul liber.
Probabil că ţie, cititorule, îţi este greu să înţelegi acum ce s-a întâmplat, ce am simţit, cât de înălţător a fost momentul, dar vei simţi şi tu la momentul potrivit pentru că... nimic nu e întâmplător.
Trimiteți un comentariu