Se spune că nu e pe lume durere mai mare decât durerea de mamă.
N-ai cum să ştii, n-ai cum să înţelegi până nu treci prin aşa ceva, până nu păţeşte ceva copilul tău. Iar când ţi se întâmplă, eşti în stare să te războieşti cu întreg universul ca să-ţi protejezi puiuţul.
Şi totuşi...
Oricât şi orice ai face, nu pare suficient. Te uiţi la copilul tău bolnav, ai vrea să-i iei suferinţa cu mâna, dar nu poţi.
Te agiţi, exagerezi fără să vrei, te arunci în cea mai cruntă agonie, îţi imaginezi tot ce e mai rău, aştepţi zeci de miracole pe secundă...
Ai primi cu braţele deschise orice suferinţă de-ai putea fi în locul copilului; ai da orice şi oricât să-l vezi sănătos, durerea ai accepta-o înzecit de nu l-ar mai durea pe el...
În dragostea ta nemărginită dar şi în disperarea ta la fel de nemărginită timpul pare să fie cel mai aprig duşman.
De ce trece atât de încet şi nu aduce mai repede vindecarea copilului?
De ce durează atât de mult până leacurile băbeşti sau medicamentele îşi fac efectul?
Când se inventează un remediu mai rapid sau chiar instantaneu?
De ce la boală el, timpul, trece atât de greu?
Cu o mie de gânduri pe minut în cap, încerci să-ţi linişteşti copilul şi poate chiar şi pe cei din jur.
În suflet te răzvrăteşi împotriva firii, a sistemului, a medicilor, a tutror vinovaţilor reali sau imaginari.
Cu fiecare gram de medicament dat copilului, te întrebi dacă faci bine sau nu, dacă îl vindeci sau nu.
Şi dacă îi faci bine pe de-o parte şi rău pe altă parte?
Alte şi alte întrebări rămân fără răspuns, te macină, te urmăresc zi şi noapte...
Şi toate-ţi rămân acolo în suflet săpându-ţi mereu câte o rană.
În timp, rana se închide, dar cicatricea rămâne veşnic...
N-ai cum să ştii, n-ai cum să înţelegi până nu treci prin aşa ceva, până nu păţeşte ceva copilul tău. Iar când ţi se întâmplă, eşti în stare să te războieşti cu întreg universul ca să-ţi protejezi puiuţul.
Şi totuşi...
Oricât şi orice ai face, nu pare suficient. Te uiţi la copilul tău bolnav, ai vrea să-i iei suferinţa cu mâna, dar nu poţi.
Te agiţi, exagerezi fără să vrei, te arunci în cea mai cruntă agonie, îţi imaginezi tot ce e mai rău, aştepţi zeci de miracole pe secundă...
Ai primi cu braţele deschise orice suferinţă de-ai putea fi în locul copilului; ai da orice şi oricât să-l vezi sănătos, durerea ai accepta-o înzecit de nu l-ar mai durea pe el...
În dragostea ta nemărginită dar şi în disperarea ta la fel de nemărginită timpul pare să fie cel mai aprig duşman.
De ce trece atât de încet şi nu aduce mai repede vindecarea copilului?
De ce durează atât de mult până leacurile băbeşti sau medicamentele îşi fac efectul?
Când se inventează un remediu mai rapid sau chiar instantaneu?
De ce la boală el, timpul, trece atât de greu?
Cu o mie de gânduri pe minut în cap, încerci să-ţi linişteşti copilul şi poate chiar şi pe cei din jur.
În suflet te răzvrăteşi împotriva firii, a sistemului, a medicilor, a tutror vinovaţilor reali sau imaginari.
Cu fiecare gram de medicament dat copilului, te întrebi dacă faci bine sau nu, dacă îl vindeci sau nu.
Şi dacă îi faci bine pe de-o parte şi rău pe altă parte?
Alte şi alte întrebări rămân fără răspuns, te macină, te urmăresc zi şi noapte...
Şi toate-ţi rămân acolo în suflet săpându-ţi mereu câte o rană.
În timp, rana se închide, dar cicatricea rămâne veşnic...
Trimiteți un comentariu