Trafic de gânduri...

24 mai 2005:

Marţi de dimineaţă m-am trezit şi liniştită şi agitată. Era un sentiment ciudat, inexplicabil. Nerăbdarea şi frica mă cuprindeau în aceeaşi măsură, dar în exterior păream tare calmă (după cum îmi spuneau colegele de salon). Medicul m-a chemat pentru o discuţie în particular.
Imediat după aceea au urmat pregătirile pentru operaţie: mi s-a pus sonda pentru urină, mi-am schimbat cămaşa mea de noapte cu una de la spital, mi-am luat bagajul din salon şi am mers în salonul de reanimare. Până să intru în reanimare aveam impresia că trebuie să fie ceva sumbru, cu multe fire şi aparate. Când colo ce să vezi? Un salon mare şi luminos, cu cinci paturi goale, o atmosferă chiar plăcută aş spune. Mi-am ales un pat, mi-am îndesat bagajul în noptieră şi m-am întins pe pat deoarece asistentele urmau să-mi pună perfuziile. Medicul anestezist a dat ultimele indicaţii, iar după ce perfuzia a fost pusă, m-au scos cu pat cu tot din salon şi ne-am îndreptat spre sala de operaţii. Senzaţia de a merge cu patul, care echivala cu targa, a fost foarte neplacută. Mă simţeam bolnavă, imobilizată, şi de fapt nu eram.

În holul din faţa sălii de operaţii m-am dat jos din pat deoarece patul nu intra în sală. Cu sonda într-o mână şi cu perfuzia agăţată de suportul special am intrat pe picioarele mele în sala de operaţii.
Îmi amintesc că era o încăpere nu foarte mare, dar cu aparatură multă şi mult personal medical. În mijloc era masa de operaţii. Deoarece era destul de înaltă, m-am urcat pe cu ajutorul unui scăunel. M-am întins pe spate cu mâinile perpendicular pe corp. Imediat am simţit că mă leagă de picioare şi de mâini. La început m-am amuzat pentru că nu aveam de gând să fug, dar ulterior mi-am dat seama că era doar o măsură de siguranţă împotriva vreunei reacţii necontrolate a corpului în timpul operaţiei. M-au conectat şi la diverse aparate pentru a-mi monitoriza toate reacţiile.

Stând întinsă pe spate vedeam lumina din tavan, o farfurie mare cu multe neoane. În sală, pe lângă medicii care mă operau şi câteva asistente, se afla şi medicul neonatolog. A început să povestească despre fiică-mea şi cât de frumoasă a fost la naştere. Spunea că a fost Miss printre nou-născuţi şi o spunea cu atâta convingere încât m-a făcut tare mândră şi mi-a mai alungat puţin din emoţii.
Anestezista a stat tot timpul la capul meu şi m-a mângâiat pe faţă. Palmele ei puţin reci îmi făceau tare bine, iar vocea ei caldă şi calmă încerca să mă calmeze. După ce asistentele au aşezat un cearceaf pe mine şi un fel de ecran protector între faţa mea şi restul corpului, medicul a început să mă şteargă pe burtă cu iod, spunându-mi în acelaşi timp ce se întâmplă. M-a avertizat că iodul era rece. Chiar a fost rece şi mi-a lăsat o senzaţie neplăcută la început, dar m-am obişnuit repede. Anestezista dădea între timp tot felul de indicaţii asistentelor şi mi-a apropiat de nas şi gură masca cu oxigen. Îmi spunea că încet-încet mă va lua ameţeala, iar apoi voi adormi. Eu însă nu simţeam nimic. Anestezista a spus unei asistente să mai adauge ceva în perfuzie, iar după câteva secunde am simţit că ameţesc. I-am spus acest lucru anestezistei, care mi-a sugerat să închid ochii pentru că va fi mai bine. Nici nu i-am închis bine că am şi adormit.

Am început să visez destul de ciudat. Se făcea că vroiam să mă înalţ către „farfuria cu neoane“. Încercam din răsputeri să o ating spre partea stângă şi mă enervam că nu puteam.

Apoi m-am trezit!
Eram deja înapoi în salonul de reanimare! Mi s-a părut că totul a durat mai puţin de un minut.
Din cauza anesteziei vedeam în ceaţă şi chiar dublu. Am recunoscut-o pe anestezistă aşezată în celălalt pat, dar m-am enervat că o vedeam dublu.
Am încercat să-mi ridic capul de pe pernă, dar era cam greu şi în plus totul se învârtea în jurul meu. Am început, fără să-mi dau foarte bine seama, să şoptesc că mă doare burta. Am auzit-o pe anestezistă spunându-i unei asistente să-mi mai pună în perfuzie ceva. Nu mai ştiu sigur, dar am impresia că anestezista a venit şi m-a luat de mână şi mi-a vorbit. Parcă mi-a spus că totul a fost bine şi că e în regulă.
Cu o ultimă forţare înainte de a adormi la loc am cerut câteva detalii.
Mi s-a spus că e băieţel, de 3,1 kg.

La mulţi ani, Iustin!