Trafic de gânduri...

După o noapte cu doar 3 ore de somn, o călătorie de vreo 4 ceasuri cu maşina până în Bucureşti şi vreo 2-3 ocoluri în jurul unui cartier pentru a găsi un loc de parcare, am poposit pentru câteva minute într-o cafenea. Lângă fereastra mare a localului am servit un caffe late şi i-am urmărit pe trecători. Grandios spectacol, mi-aş permite să spun! Un spectacol al existenţei şi o provocare de a descifra câte puţin fiecare minune lăsată de Dumnezeu a fi unică, minune numită.... om.
Oameni mici şi mari, slabi şi graşi, tineri şi bătrâni, eleganţi şi zdrenţuroşi, veseli si trişti, grăbiţi sau nu, stilaţi sau de un prost gust crunt. Cu toţii îşi vedeau de drumul lor, făcându-şi poate planul pentru finalul lui aprilie sau începutul lui mai, neştiind şi, probabil, fără să le pese că sunt urmăriţi. Au participat involuntar la un mic studiu şi au devenit eroii unei scurte povestiri.
Un individ în costum negru trece mergând apăsat. Pare sigur pe el. Pare... dacă nu-i vezi buzele care se mişcă uşor. Îşi repetă discursul din faţa angajaţilor sau din faţa şefului? Face reproşuri neauzite soţiei/prietenei/amantei? Îşi face planul pentru ziua asta? Doar el ştie.
O puştoaică emo cu talia blugilor mult prea joasă pentru vremea de afară şi un tricou strâns pe corp vine imediat în spatele tipului în costum. Nu se ştiu, nu se văd, nu le pasă. Paşii mari nu i se potrivesc puştoaicei, dar, ca şi tristeţea, fac parte din trend. Fata ascultă muzică în căşti şi îşi aranjează freza în vitrina cafenelei. Trebuie să fie cool şi astăzi. Mâine e zi liberă, nu-şi va mai face atâţia nervi de dimineaţă că părul n-o ascultă din nou. Azi însă... sigur îl întâlneşte pe X şi fiecare firişor trebuie să stea rebel într-un mod cât mai controlat.
O doamnă de vârsta a treia, distinsă şi calmă, aduce un aer de Bucureştii vechi; parcă e desprinsă din pozele alb-negru de pe vremuri. De sub pălărie, ochii rotunzi îi strălucesc de demnitatea care n-a putut fi alungată nici de greutăţi, nici de vreme. Cu poşeta în mâna dreaptă şi bastonul în stânga, păşeşte elegant într-o nouă zi.
Din sens opus, două piţipoance gesticulează şi vorbesc tare, fără să le pese. Sau poate o fac intenţionat. Să le vadă lumea. Sunt grozave de-a dreptul cu botoxul, tonele de fond de ten şi machiaj şi zorzoanele lor zăngănitoare cu tot. Dau paşii mici că au tocuri mari; merg pe vârfuri. După mers, aş zice că-s bune la plantat morcovi, dar mai bine mă abţin decât să compromit cultura.
Prin faţa cafenelei trece un bărbat la vreo 45-50 de ani. Toate-i stau anapoda: de la păr la şireturi papucilor. Îşi mişcă agitat mâinile cu servietă cu tot. Bănuiesc că vorbeşte destul de tare. Chiar dacă eu nu-l aud, grimasele trecătorilor asta spun. Cu 3-4 paşi apăsaţi dipsare rapid din cadru, luptându-se cu demonii gândurilor sale.
Printre maşinile parcate în faţa cafenelei se strecoară o tinerică. Suţirică, îmbrăcată frumos şi cu o eşarfă prinsă ştrengăreşte la gât, intră în local şi cere două cafele mari la pachet plus câte-un croissant. Plăteşte, iese şi zburdă peste şosea. Intră în clădirea de birouri de vis-a-vis. Şi-a luat avânt pentru încă o zi de făcut hârtii şi răspuns la telefoane. Iar zâmbetul acela poate-i mai potoleşte nervii şefului.
Cu mers controlat, exersat, apăsat, uşor, săltăreţ, împiedicat, rigid, cu paşii mici sau mari, iuţi sau lenţi, cele câteva zeci de oameni care s-au perindat prin faţa ochilor de-a lungul unei căni de cafea mi-au dat satisfacţia unei zile în care mi-am reamintit că nu numai faptele şi cuvintele spun câte ceva despre ceea ce suntem.