DEX-ul zice că invidia este un "sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia". Nu cred să fie cineva care să nu ştie ce înseamnă invidia, cum nu crede nici să fie persoană care să nu o fi simţit măcar o dată în viaţă. Dar de aici şi până la ceea ce vedem în jur... Doamne, ce cale lungă e!
Recunosc că mi-a fost ciudă câteodată pe unii şi alţii. Atenţie! Mi-a fost ciudă, dar nu mi-a părut rău de reuşitele lor. I-am admirat pentru ce au realizat şi mi-a fost ciudă că eu nu am fost la fel de pricepută. Atât şi nimic mai mult.
Uitându-mă însă la mulţi dintre cei cu care am de-a face, pur şi simplu nu pot să le înţeleg invidia şi răutatea în cantităţi industriale provocată de aceasta.
Mintea mea refuză să înțeleagă de ce, de exemplu, un om trecut de 60 de ani (vârsta presupune că ar fi destul de "copt"), cu pensie şi salar, cu program de lucru lejer, poate fi invidios pe.... femeia de serviciu! Invidios pe banii şi programul femeii de serviciu. E incredibil, ştiu, dar e 100% adevărat.
Tot la fel, nu pot să înţeleg de ce invidia l-a făcut pe un altul să-şi târască sora prin procese ani întregi pentru o palmă de pământ. Culmea este că ambii au locuit toată viaţa în două apartamente din aceeași casă, dar ani la rând nu şi-au vorbit! Pentru ce? Pentru o palmă de pământ din grădină.
Bănuiesc că tot invidia & co. îi fac pe mulţi să-şi sape apropiaţii şi colegii căci, vorba aceea, dacă x are, lasă-l că-l învăţ eu minte!
Să-mi fie iertat, dar rămân în continuare şocată câte bârfe se nasc doar dintr-o invidie prostească.
Să fie în natura omului? Dacă răspunsul e pozitiv, cum rămâne cu liberul arbitru? Simplu: îţi poţi lăsa mintea pradă invidiei sau poţi să te scuturi, să-ţi dai două palme iar apoi să vezi cum stau lucrurile de fapt.
Un proverb danez zice că "Dacă invidia ar fi ca frigurile, omenirea întreagă ar fi bolnavă." Însănătoşire grabnică tuturor!
Recunosc că mi-a fost ciudă câteodată pe unii şi alţii. Atenţie! Mi-a fost ciudă, dar nu mi-a părut rău de reuşitele lor. I-am admirat pentru ce au realizat şi mi-a fost ciudă că eu nu am fost la fel de pricepută. Atât şi nimic mai mult.
Uitându-mă însă la mulţi dintre cei cu care am de-a face, pur şi simplu nu pot să le înţeleg invidia şi răutatea în cantităţi industriale provocată de aceasta.
Mintea mea refuză să înțeleagă de ce, de exemplu, un om trecut de 60 de ani (vârsta presupune că ar fi destul de "copt"), cu pensie şi salar, cu program de lucru lejer, poate fi invidios pe.... femeia de serviciu! Invidios pe banii şi programul femeii de serviciu. E incredibil, ştiu, dar e 100% adevărat.
Tot la fel, nu pot să înţeleg de ce invidia l-a făcut pe un altul să-şi târască sora prin procese ani întregi pentru o palmă de pământ. Culmea este că ambii au locuit toată viaţa în două apartamente din aceeași casă, dar ani la rând nu şi-au vorbit! Pentru ce? Pentru o palmă de pământ din grădină.
Bănuiesc că tot invidia & co. îi fac pe mulţi să-şi sape apropiaţii şi colegii căci, vorba aceea, dacă x are, lasă-l că-l învăţ eu minte!
Să-mi fie iertat, dar rămân în continuare şocată câte bârfe se nasc doar dintr-o invidie prostească.
Să fie în natura omului? Dacă răspunsul e pozitiv, cum rămâne cu liberul arbitru? Simplu: îţi poţi lăsa mintea pradă invidiei sau poţi să te scuturi, să-ţi dai două palme iar apoi să vezi cum stau lucrurile de fapt.
Un proverb danez zice că "Dacă invidia ar fi ca frigurile, omenirea întreagă ar fi bolnavă." Însănătoşire grabnică tuturor!
Nu cunosc un sentiment mai manelist decat invidia ! :-)
Fain post !
:)) interesantă descriere: invidia = cel mai manelist sentiment!! :))