Minunile din viaţa mea

Nu ştiu ce am făcut şi, de fapt, dacă am făcut ceva să merit asemenea minuni numite Alesia şi Iustin. Sunt copiii cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat căsnicia mie şi lui Cătălin. Au 5 ani şi aproape jumătate, respectiv aproape 4 ani. Că sunt absolut deosebiţi, vă puteţi închipui, că doar orice cioară-şi laudă puiul/puii.
Zilnic au grijă să ne suprindă cu câte-o trăznaie mică, cu câte-o expresie rezultată din compilarea altora sau din alăturarea surprinzătoare a unor cuvinte, cu câte-o concluzie cum numai copiii ştiu s-o tragă, sau cu câte-un gest care ar mişca până şi o inimă împietrită.
Alesia îl iubeşte şi-l cocoloşeşte pe Iustin mai ceva ca o cloşcă, iar el se lasă cocoloşit, că doar e atât de bine. Din când în când însă preia "controlul", iar Alesia se supune cuminte şi-l lasă să creadă că el hotărăşte. Iar Iustin crede :)) deocamdată.
Mă uimesc în continuare cât de uniţi sunt împotriva "duşmanului" (duşman = mama, tata sau bunica atunci când îi ceartăm). Se consolează reciproc şi formează ostentativ gaşca lor care e "cea mai puternică"!
Şi câte se mai întâmplă zilnic....
La capitolul "De la copii adunate şi la lume date" avem astăzi câteva spicuiri:
- Alesia: Mama, mă doare inima!
- Eu: Oare de ce te doare inima, iubito?
- Alesia: Crede că a făcut roşu'n gât şi de aceea mă doare!!!!
-------------------------------------------
-Alesia: Eu nu vreau să am copii când mă fac mare! (o afirmaţie doar temporară! de obicei spune că are deja copii, şi încă mulţi ;))
-Eu: De ce nu vrei să ai copii, Alesia?
-Alesia: Că nu vreau să mă taie la burtă! (povestea cu barza n-am agreat-o, aşa că i-am spus că bebele vine de la mămici din burtică)
- Eu: Păi nu simţi nimic, nu te doare.
- Alesia: Da? Atunci mă mai gândesc
- Iustin: Nici eu nu vleau copii când mă fac male!
- Eu: Dar tu de ce nu vrei, Iustin?
- Iustin: Pentu că tebe să am ghijă de ei, să le cumpăl bomboane...
- Eu: E greu să ai grijă de un copil, nu-i aşa?
- Iustin: Da, foalte gheu!
------------------------------------------------
Într-o seară, Alesia îi povestea lui Cătălin un eveniment de peste zi: cum că se certase cu bunică-sa şi că începuse să plângă. Iustin fiind de faţă la ceartă, a venit să mă strige ca să rezolv situaţia, iar când am venit i-am dat ei dreptate. La sfârşitul istorisirii, adaugă Iustin (pe tron, în acel moment!): Vezi, eu sunt salvatolu'!
-------------------------------------------------
Alesia: Mama ce înseamnă "adânci"?
Auzind întrebarea, am încercat să găsesc explicaţia ca s-o înţeleagă. Prima dată m-am gândit la prăpastie adâncă, dar cum să-i explic termenul de prăpastie?! Până să-i zic de groapă adâncă, mă întreabă din nou:
Alesia: Mama, îmi spui odată ce înseamnă "adânci", "adânci bătrâneţi"!!!!
:D
---------------------------------------------
Maşina preferată al lui Iustin se numeşte Suzi, este mare, din plastic, cu pedale. Trebuie să menţionez că este.... cea mai putelnică din lume!
Cătălin: Iustin, oare Suzi a ta poate să meargă pe acoperişul casei?
Iustin: Da, poate melge pe acopeliş că e putelnică, da' nu poate ulca pe casă. Tebe să-i punem scala şi aşa poate ulca!

Litotripsia (litotritia) sau cum am scăpat de piatra la rinichi

Crizele de rinichi - oribile de la A la Z; m-au chinuit vreo 5 ani; nu le doresc nici măcar celor care poate ar merita-o (asta ca să fiu rea la rândul meu). No way. Anyway...
După îndelungi şi repetate crize, împinsă de familie, medic de familie, colegi, etc. mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la Sibiu la Clinica Polisano
. Ah, să nu uit: la un control anterior la Făgăraş mi s-a spus doar că "rinichiul stâng e mai supărat" şi că aş avea doar nişte nisip. Ulterior, la Braşov, medicii mi-au spus că e o piatră de vreun centimetru şi că trebuie spartă. Ajunsă la Sibiu la un prim control, am aflat că de fapt piatra avea 13 mm şi chiar 16 mm în unele zone, nefiind rotundă.
Ce-i de făcut? S-o bombardăm.
Zis şi făcut. Luni, 16 martie, cu băgăjelul făcut, m-am internat la Polisano (super clinică, dar bilă neagră că n-au sală ca lumea pentru formalităţile de internare - se stă pe un hol strâmt şi circulat, iar ca totul să fie "ca la noi", se mai bagă unu'n faţă, mai vine altul, toată lumea buluc pe uşă).
Odată cu internarea m-au vampirit de nişte sânge pentru analize, apoi m-am cazat. Şi nu exagerez. Multe hoteluri n-au asemenea condiţii. Salon cu 2 paturi (erau şi cu 1 sau 3), baie proprie (inclusiv uscător de păr!!!), TV, mâncare adusă în salon, etc. Cea mai mare bilă albă? Cadrele medicale: amabile, zâmbitoare, atente, FĂRĂ SĂ AŞTEPTE ŞPAGĂ!!!! (uimitor, dar uite că se poate).
La 11 jumate a urmat urografia. O chestie absolut banală, dar care-ţi dă emoţii dacă nu ştii cu ce se mănâncă. Ce s-a întâmplat de fapt:
1) o radiografie
2) prin branulă mi s-a injectat în venă o substanţă de contrast (incoloră de fapt) care are rolul să ajungă în rinichi. Dacă aceştia funcţionează normal, trebuie s-o expedieze în vezică într-un anumit interval de timp. (pentru cei ca mine, adică fricoşi şi îngroziţi de aparatură medicală şi medici, să ştiţi că n-a durut deloc, nici n-am simţit când mi-au injectat respectiva substanţă)
3) a doua radiografie la 7 minute după introducerea în organism a substanţei de contrast
4) a treia radiografie la 14 minute după introducerea în organism a substanţei de contrast
Dacă rinichii ar fi funcţionat bine, urma şi o a patra radiografie, dar n-a fost cazul pentru că se vedea clar din a treia că piatra bloca eliminarea substanţei în timp normal.
Cam atât pe ziua de luni.
Marţi: am fost programată pentru ora 13 (aproximativ) pentru spargerea pietrei cu unde şoc, adică pentru ESWL (Extracorporeal Shock Wave Lithotripsy). Surpiza a fost ca medicul să ajungă mai repede la clinică şi totul să înceapă cu o jumătate de oră mai devreme.
În ce a constat de fapt "intervenţia": m-am aşezat pe masă, pe spate, iar medicul a poziţionat braţul aparatului (fără să mă atingă) în partea mea stângă, unde aveam piatra (aparatul arată cam ca în poza din stânga, luată de pe net). Din lateral stânga spate mi-a lipit de spate "ceva" cu gel (n-am văzut ce, dar am simţit ca un fel de spatulă). Apoi a localizat piatra pe monitor şi imediat a venit anestezistul şi m-a adormit. Am avut impresia că m-am trezit după 3 minute, ulterior am aflat că au fost de fapt vreo 25. N-am simţit nimic în tot acest timp. Când m-am trezit, am simţit o mică jenă în partea stângă şi, fiind încă sub influenţa anesteziei, nu prea ştiam ce se întâmplă, plus că în încăpere era un zgomot foarte mare ca şi cum nişte ciocane imense băteau ritmic. Medicul m-a liniştit spunându-mi că imediat o să mă pot ridica. Aşa a şi fost. Într-un minut totul s-a terminat, inclusiv zgomotul. A venit o asistentă care m-a ajutat să ajung în cameră deorece eram încă ameţită şi cred că mi-a pus o perfuzie. Cred... nu sunt sigură.
Într-o semi-ameţeală au urmat telefoanele de liniştire a celor care aşteptau veşti de la mine, apoi somn de voie. Ciudat somn, cu vise şi mai ciudate din cauza drogurilor din anestezie.
Toate bune şi frumoase până pe la vreo 4 după-amiaza. Atunci a început proba de foc. Au început durerile provocate de eliminarea pietrei "făcută praf" - vorba medicului. N-a fost uşor, dar nu-i frumos să scriu despre lucruri neplăcute, aşa că dau pe fast forward. Abia seara după 10 m-au lăsat durerile şi am putut dormi.
Partea cu durerile nu-i obligatorie. Una dintre asistente mi-a spus că unii pacienţi nu simt nimic după spargerea pietrei. Norocoşii!!!
Ah, să nu uit de lichide. Trebuie consumate în cantităţi industriale pentru eliminarea pietrei. Aşa că m-am pus pe băut apă; după intervenţie şi până în următoarea dimineaţă pe la 9 băusem aproximativ patru litri de apă.
Miercuri a urmat cu tratament şi o ecografie, medicul asigurându-mă că totul e în regulă.
Seara au reapărut durerile de spate, dar nu atât de intense. Pentru că m-am dat vitează şi am zis că n-am nevoie de extra-calmante, înainte de miezul nopţii am fost nevoită să cer un calmant că altfel n-aveam şanse să dorm. Şi mi-am luat înţepătura de rigoare (pfui, ce urăsc injecţiile!).
Joi am stat ca pe ace pentru că urma să mă externez, dar medicul a ajuns târziu la clinică. Înainte de externare mi-a mai făcut o ecografie de siguranţă, iar apoi.... pe aici ţi-e drumul!
Eeeee, că tot ziceam de drum. Cei aproximativ 80 de km între Sibiu şi Făgăraş au fost tare grei. Pe lângă rinichiul pe care-l simţeam ori de câte ori treceam prin vreo groapă (şi au fost gropi, nu glumă), am avut impresia că organele mele interne s-au transformat în nişte mingi care sar ca nebunele de ici-colo. Şi cum orice început are şi un sfârşit, aşa şi aventura drumului s-a încheiat la un moment dat, că doar nu era să ţină o eternitate ;))
La externare mi-au dat reţetă pentru tratament şi concediu medical pentru două săptămâni (asistenta a rămas mirată că n-am vrut mai mult concediu :D - dacă stau bine şi mă gândesc, eu n-am avut niciodată concediu de odihnă timp de trei săptămâni consecutive; acum am avut medical trei săptămâni :)) pentru că bolisem o săptămână acasă şi înainte de a merge la clinică).
Ajunsă acasă, primele zile mi-au mai adus ceva neplăceri, dar nimic deosebit, mai ales că mă şi aşteptam la disconfort deoarece medicul îmi spusese că vor mai putea apărea dureri.
Iată-mă acum, la o săptămână şi patru zile de la intervenţie, bine-merci, povestind pe blog despre cele trăite. A fost o experienţă utilă şi una care, cu siguranţă, mă va face să fiu mult mai conştiincioasă în privinţa consumului de lichide. Lipsa lichidelor din organism a fost motivul principal pentru care, în timp, mi s-a format piatra.
Puneţi mâna şi beţi lichide că nu-i de glumă, vă spune Stan Păţitu'. Lăsând la o parte gluma, vă şi mă întreb ce e mai important decât sănătatea?! Şi, Doamne, cât ne mai batem joc de ea şi de noi! Iar când ne îmbolnăvim, dăm din colţ în colţ şi am face orice numai să ne însănătoşim.
Eu una mi-am promis să fac tot ce pot ca să evit crizele de rinichi. Ştiu, este puţin târziu, având în vedere că se vehiculează faptul că cine a făcut o dată piatră are 50% şanse să mai facă, dar.... sunt optimistă.
Şi încă un sfat mic: dacă deja aveţi probleme (mici, mari - nu contează), nu le neglijaţi. Mergeţi la doctor, interveniţi la timp şi nu o să vă pară rău.
N-am scris nimic de cheltuielile avute pentru spargerea pietrei. Ei bine, la internare am prezentat o adeverinţă de angajat vizată de Casa de Sănătate Braşov, iar hârtia aia m-a scutit de foarte mulţi bani. Dacă n-o aveam, ar fi trebuit să plătesc 2400 lei; având-o, am plătit numai 900. Cu chitanţă. Nimic în plus. Niciun bănuţ. N-am dat niciun ban medicului, asistentelor sau infirmierelor. Şi totuşi ei şi-au făcut datoria, deci se poate!
La 2 săptămâni după intervenţie urmează un nou control pentru a vedea cum se prezintă rinichiul, aşa că săptămâna viitoare vor veni veştile despre ce şi cum.
Cam asta a fost povestea cu piatra mea. Pentru faptul că n-o mai am, îi mulţumesc medicului Tohati de la Clinica Polisano, medic pe care vi-l recomand în cazul în care aveţi probleme. Între timp însă... sănătate pe săturate!

Pacientul român şi acritura medicală

Astăzi am dat, din întâmplare, peste un material scris de mine acum aproape 4 ani. Din păcate, este la fel de actual ca şi atunci. Va fi şi de acum încolo. Din păcate!
Îmi amintesc că, după ce l-am scris, nu am putut să-l public într-un ziar local pentru că... deranjam. Aici şi acum nu mai deranjez pe nimeni!

Pacientul român şi acritura medicală
Să te ferească Dumnezeu să te îmbolnăveşti! Şi mai ales în România. Se dă vina pe sistem, că ar fi deficitar. Mult prea deficitar. Dar sistemul de cine e făcut? De oameni. Cine îl aplică? Oamenii. Cine are de suferit? Noi toţi, ori de câte ori ajungem într-o instituţie medicală de stat. Că suntem săraci, după cum ni se spune – acceptăm. Că aparatura e veche şi se strică – oftăm şi ne resemnăm, neavând ce face. Dar când şi cadrele medicale sunt mai acre decât gogonele stricate, nu mai înghiţim! Sau nu ar trebui să mai înghiţim. Prea mulţi medici au uitat de jurământul lui Hipocrat, iar principiile Asociaţiei Mondiale a Medicilor sunt încălcate cu neruşinare. Să mai vorbim de etică profesională atunci când un medic sau o asistentă nu te consideră pe tine, pacientul, nici măcar om?
Recunosc că m-a ferit Cerul să am de-a face prea des cu oamenii în halate albe, dar câteva incidente recente mi-au ridicat mari semne de întrebare legate de felul în care sunt trataţi bolnavii.
Deoarece urmam să fiu supusă unei intervenţii chirurgicale, aveam nevoie şi de un test EKG. Împreună cu o altă pacientă am ajuns în cabinetul de specialitate din cadrul secţiei de urgenţe a Spitalului Municipal Făgăraş. Cele două doamne dinăuntru (dr. Şerban şi asistenta) nu aveau alţi pacienţi, dar au avut grijă să ne pedepsească verbal pentru că am îndrăznit să le deranjăm. Punctul culminant al dialogului dintre cele două (căci noi tăceam mâlc) a fost atins de medic când a afirmat (să-mi fie iertat gestul de a reda cuvânt cu cuvânt replica): „Bine că ne trimit de pe secţie toate căcaturile, aici, pentru EKG“! Eu una am încremenit. Pentru mine rămâne o enigmă cum şi-a permis un medic să vorbească astfel de faţă cu pacienţii. Cum poate exista atâta desconsiderare într-un singur om, chipurile profesionist, faţă de un seamăn de-al său? Răspundă cine-o putea!
Altă zi, alt şoc. De data aceasta singura care a avut de suferit a fost colega de salon. Femeie simplă, trecută de 50 de ani, pacienta îşi stăpânea cu greu emoţiile şi frica în faţa intervenţiei chirurgicale. Cu câteva minute înainte de operaţie a avut loc discuţia cu medicul anestezist (o persoană cu o expresie rece şi distantă, cu o privire tăioasă şi o voce care-ţi îngheţa sângele în vene fără drept de apel). Întrebările obişnuite au fost aruncate din vârful limbii pe un ton ameninţător, iar când pacienta nu a înţeles o întrebare, fie că nu a auzit, fie că nu a ştiut sensul cuvintelor, anestezista a reformulat-o, vădit deranjată de tupeul femeii de a nu-i răspunde prompt. Dialogul s-a încheiat sec, medicul a întors spatele nepăsător în timp ce pacienta a fost cuprinsă de groază. Şi totuşi, într-un final aceasta a făcut faţă situaţiei. Dacă aş fi fost în locul ei, cred că aş fi dat ortul popii înainte să ajung pe mâinile acelei anesteziste.
Sunt numai două exemple, poate nesemnificative, din ceea ce se întâmplă zilnic în saloanele şi pe culoarele spitalelor româneşti. Nu mai vorbesc de şefi de secţii care se cred stăpânii lumii, iar pe bolnavi îi tratează ca pe nişte cârpe sau, în cel mai bun caz, ca pe nişte forme fără fond.
Unii dintre specialişti şi practicanţi au uitat că în munca lor pacienţii trebuie să fie în centrul atenţiei, iar pacienţii au şi suflete nu numai trupuri, au şi sentimente nu numai dureri fizice.
Doamnelor şi domnilor în halate albe, cu ce suntem de vină noi, pacienţii, că nu primiţi salarii mai mari? De ce trebuie să suferim noi, pacienţii, că domniile voastre sunteţi nemulţumiţi din diverse motive? E vina noastră ca aţi ajuns medici, asistente, etc.?
Răspundă, din nou, cine-o putea!
Nu vreau să generalizez şi să-mi vărs năduful pe toate cadrele medicale. Cum nu există pădure fără uscăciuni, la fel e şi cu domeniul acesta. Doar că proporţia este exact invers. Uscăciunile, sau mai bine spus acriturile medicale, predomină cantitativ şi aproape că îi extermină pe adevăraţii profesionişti. Cinste celor care nu uită să fie oameni înainte de a fi cadre medicale. Oameni cu oameni şi oameni pentru oameni.

Măi să fie, mi-am tras blog

Ok, am blog. Şi ce dacă? Sau: de ce nu? Nu e vorba de trendul isteric de a avea blog, de dorinţele refulate care-şi găsesc izbăvirea într-un blog sau de a-mi face piedestal ca să citească lumea. Nicidecum! Deocamdată e doar o încercare de a nu uita: evenimente, gânduri, trăiri... Nu în ultimul rând, de a nu uita de compunerile de la şcoală. Au fost şi care mi-au plăcut, în special acelea puţine la număr care nu aveau legătură cu ce-am făcut în vacanţă sau cât de minunate erau patria şi poporul. Dar să revenim...
De ce blog? Deoarece ar putea fi pasul acela mic spre a mă forţa, măcar din când în când, să pierd mai multe minute reflectând la cele întâmplate cu o viteză nici mai mare nici mai mică decât în cazul altora, dar care viteză face ca zilele să treacă precum minutele, săptămânile ca zilele, lunile precum săptămânile şi tot aşa mai departe.
Doar eu am impresia că viaţa asta trece val-vârtej? Nu cred! Tocmai de aceea.... frâââââââânăăăăăă că mâine-poimâine vine poştaşul cu pensia şi regretele la pachet, asta dacă nu cumva doamna cu coasa i-o ia înainte.
Bun, acum că-i gata blogu', hai sus paharu' ca să fie într-un ceas bun şi să scotocim zilnic după răgazul acela de a ne linişti sufletul.

Melodia şi interpretarea sunt cele care contează, nu videoclipul



Peter Kingsbery - Only the very best
(de ascultat în linişte - obligatoriu, alfel n-are farmec!)

toateBlogurile.ro