Trafic de gânduri...

Astăzi am dat, din întâmplare, peste un material scris de mine acum aproape 4 ani. Din păcate, este la fel de actual ca şi atunci. Va fi şi de acum încolo. Din păcate!
Îmi amintesc că, după ce l-am scris, nu am putut să-l public într-un ziar local pentru că... deranjam. Aici şi acum nu mai deranjez pe nimeni!

Pacientul român şi acritura medicală
Să te ferească Dumnezeu să te îmbolnăveşti! Şi mai ales în România. Se dă vina pe sistem, că ar fi deficitar. Mult prea deficitar. Dar sistemul de cine e făcut? De oameni. Cine îl aplică? Oamenii. Cine are de suferit? Noi toţi, ori de câte ori ajungem într-o instituţie medicală de stat. Că suntem săraci, după cum ni se spune – acceptăm. Că aparatura e veche şi se strică – oftăm şi ne resemnăm, neavând ce face. Dar când şi cadrele medicale sunt mai acre decât gogonele stricate, nu mai înghiţim! Sau nu ar trebui să mai înghiţim. Prea mulţi medici au uitat de jurământul lui Hipocrat, iar principiile Asociaţiei Mondiale a Medicilor sunt încălcate cu neruşinare. Să mai vorbim de etică profesională atunci când un medic sau o asistentă nu te consideră pe tine, pacientul, nici măcar om?
Recunosc că m-a ferit Cerul să am de-a face prea des cu oamenii în halate albe, dar câteva incidente recente mi-au ridicat mari semne de întrebare legate de felul în care sunt trataţi bolnavii.
Deoarece urmam să fiu supusă unei intervenţii chirurgicale, aveam nevoie şi de un test EKG. Împreună cu o altă pacientă am ajuns în cabinetul de specialitate din cadrul secţiei de urgenţe a Spitalului Municipal Făgăraş. Cele două doamne dinăuntru (dr. Şerban şi asistenta) nu aveau alţi pacienţi, dar au avut grijă să ne pedepsească verbal pentru că am îndrăznit să le deranjăm. Punctul culminant al dialogului dintre cele două (căci noi tăceam mâlc) a fost atins de medic când a afirmat (să-mi fie iertat gestul de a reda cuvânt cu cuvânt replica): „Bine că ne trimit de pe secţie toate căcaturile, aici, pentru EKG“! Eu una am încremenit. Pentru mine rămâne o enigmă cum şi-a permis un medic să vorbească astfel de faţă cu pacienţii. Cum poate exista atâta desconsiderare într-un singur om, chipurile profesionist, faţă de un seamăn de-al său? Răspundă cine-o putea!
Altă zi, alt şoc. De data aceasta singura care a avut de suferit a fost colega de salon. Femeie simplă, trecută de 50 de ani, pacienta îşi stăpânea cu greu emoţiile şi frica în faţa intervenţiei chirurgicale. Cu câteva minute înainte de operaţie a avut loc discuţia cu medicul anestezist (o persoană cu o expresie rece şi distantă, cu o privire tăioasă şi o voce care-ţi îngheţa sângele în vene fără drept de apel). Întrebările obişnuite au fost aruncate din vârful limbii pe un ton ameninţător, iar când pacienta nu a înţeles o întrebare, fie că nu a auzit, fie că nu a ştiut sensul cuvintelor, anestezista a reformulat-o, vădit deranjată de tupeul femeii de a nu-i răspunde prompt. Dialogul s-a încheiat sec, medicul a întors spatele nepăsător în timp ce pacienta a fost cuprinsă de groază. Şi totuşi, într-un final aceasta a făcut faţă situaţiei. Dacă aş fi fost în locul ei, cred că aş fi dat ortul popii înainte să ajung pe mâinile acelei anesteziste.
Sunt numai două exemple, poate nesemnificative, din ceea ce se întâmplă zilnic în saloanele şi pe culoarele spitalelor româneşti. Nu mai vorbesc de şefi de secţii care se cred stăpânii lumii, iar pe bolnavi îi tratează ca pe nişte cârpe sau, în cel mai bun caz, ca pe nişte forme fără fond.
Unii dintre specialişti şi practicanţi au uitat că în munca lor pacienţii trebuie să fie în centrul atenţiei, iar pacienţii au şi suflete nu numai trupuri, au şi sentimente nu numai dureri fizice.
Doamnelor şi domnilor în halate albe, cu ce suntem de vină noi, pacienţii, că nu primiţi salarii mai mari? De ce trebuie să suferim noi, pacienţii, că domniile voastre sunteţi nemulţumiţi din diverse motive? E vina noastră ca aţi ajuns medici, asistente, etc.?
Răspundă, din nou, cine-o putea!
Nu vreau să generalizez şi să-mi vărs năduful pe toate cadrele medicale. Cum nu există pădure fără uscăciuni, la fel e şi cu domeniul acesta. Doar că proporţia este exact invers. Uscăciunile, sau mai bine spus acriturile medicale, predomină cantitativ şi aproape că îi extermină pe adevăraţii profesionişti. Cinste celor care nu uită să fie oameni înainte de a fi cadre medicale. Oameni cu oameni şi oameni pentru oameni.