Trafic de gânduri...

Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă.
Între dimineaţă şi seară e sprintul.
Ne trezim că trec anotimpurile peste noi.
Apropos, e toamnă…

Anii fug şi ei…
Ne risipim viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer condiţionat, închişi în calculatoare despre care ne amăgim că ne-ar fi ferestre spre lume.

Visăm pe Google, râdem pe Facebook, ne dăm întâlnire pe Messenger.
Ne trăim iubirile în SMS-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi.

Ne culcăm cu ştiri şi talk-showuri, ne trezim la fel, cu iluzia cunoaşterii.
Îi sunăm pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-i repezim, aruncându-le în faţă arogantul „n-am timp!”.

Pierdem esenţa, căci niciodată „n-avem timp”.

Discuţii, telefoane, nervi, resemnare, evadare.
Evadare?
Alergăm în sprint spre vacanţă. O săptămână, două… Pauză de respiraţie. Niciodată detaşare însă. Chiar aşa, când ţi-ai închis ultima dată telefonul?
Şi apoi o luăm de la capăt, mai înverşunat.

Prizonieri în propriile vieţi. De parcă, dacă ne-am opri, am pierde TRENUL.
Cărăm după noi – povară grea – glodul prejudecăţilor.
Citim titluri, dar uităm poveştile.
Ca să faci parte din lumea asta, trebuie să ţii pasul cu ea.

E preţul pe care-l plătim cu toţii.
Uneori simţim nevoia să ne cerem timpul înapoi, dar „n-avem timp” să facem asta.


Trebuie să fug acum…

 3 cartofi ciudaţi din recolta proprie. Atât de ciudaţi încât nu m-am putut abţine să nu-i fac vedete :)) Şi, ca orice vedetă, au fost fotografiaţi din toate părţile:

1) cartoful-inimă de leu:

... să pot face mai multe;
... să nu mai aştept un viitor mai bun, ci să scot la lumină partea bună a prezentului, iar dacă ea nu mai e suficient de îndestulătoare sau de bună, să o fac să fie;
... să nu-i mai judec pe oameni după aparenţe, după vorbele altora, după judecăţile altora; aş vrea să pot să nu-i mai judec deloc;
... ca frica să nu-mi mai paralizeze spiritul şi libertatea;
... să am curaj tot timpul;
... să gust viaţa cu adevărat.

Cam aşa stau lucrurile! Adică se pot face şi videoclipuri care să-ţi taie respiraţia.

Din 15 septembrie începea distracţia (sau chinul pentru unii). Înainte de '89, la practica agricolă mergeau elevii din clasa a V-a până la liceenii din clasa a XII-a. Toată lumea strângea de pe câmpurile patriei cartofi, porumb, ceapă, morcovi.
Îmi amintesc că nu era zi în care să nu ne luăm la întrecere pentru a strânge mai repede cartofii şi, până trecea din nou tractorul, ne jucam prinselea, săream capra şi tot ce mai era în vogă pe vremea aceea. Ce mai vremuri....

După ani buni de tras chiulul de la recoltarea cartofilor, sâmbătă am prestat din nou! Din păcate, n-am mai sărit capra şi n-am mai jucat prinselea. N-am avut cu cine :))
Toate celelalte au rămas ca pe vremuri: praful, cartofii, tractoarele.
A mai apărut însă un element în plus, nu foarte surprinzător: febra musculară.

Centura Bucureştiului, ziua în amiaza mare, căldură, viteza de deplasare = viteza melcului turmentat.
Ambuteiaj.
Stăm cuminţi în maşină, că ce să facem.
Pe mijlocul şoselei,  pe lângă şirul de maşini, se perindă tot felul de indivizi care vând telefoane mobile, parfumuri, şosete, drujbe (!!!).
Pe partea dreaptă a şirului de maşini se perindă cerşetori... patrupezi!
Maidanezii şi-au învăţat bine lecţia: trec pe la fiecare maşină, se opresc în dreptul pasagerului din dreapta şoferului, se aşează şi aşteaptă. Dacă primesc ceva, e bine, dacă nu - merg la următoarea maşină.

Cât de tare ne iubesc grecii pe noi, românii! - tot asta îmi revine mereu în minte în ultima vreme.
După un alt concediu petrecut pe teren elen, concluzia e clară: grecii ne plac nevoie mare! Atât de tare încât la radiourile lor se cântă la greu muzică românească (în limba engleză): Smiley, Alexandra Stan, Allexinno, Akcent, Ciprian Robu, etc

Dar grecii ne mai iubesc dintr-un 'motiv' - unul surprinzător....
Pe plajă fiind, observ cum un tânăr la vreo 23-25 de ani, în jeans, tricou şi ochelari de soare, se apropie de nişte turişti şi le spune ceva mai în şoaptă. N-am insistat cu privirea şi nici n-am tras cu urechea, ci mi-am văzut de şezlongul meu.

După câteva minute, tipul se apropie de grupul cu care eram la plajă şi începe să se destăinuie, cu voce joasă, într-o engleză de baltă: el este ţigan din România, a furat nişte ochelari de firmă din Salonic şi vrea să-i dea la preţuri foarte bune pentru că are nevoie de bani.
L-am reanalizat rapid pe tip şi mi-am dat seama că n-are cum să fie ţigan. Sub nicio fomă. Hainele la modă, trăsătuile - absolut totul îl dădea de gol şi-mi spunea că nu era ţigan. Am subliniat cu voce tare: ăsta nu e ţigan şi nu e român, e grec 100%.
Cineva i-a adresat, de probă, vreo două cuvinte de bine în limba română iar el n-a înţeles absolut nimic - după cum era de aşteptat.
Şi-a dat însă seama că şi-a ales greşit posibilii cumpărători.
A plecat mai departe, cu aceleaşi explicaţii, pentru a-şi încerca norocul cu alţii.
Noi am rămas fără prea multe cuvinte, ci doar cu un gust amar....

Un chelner ne-a confirmat mai târziu că individul era grec, dar se dădea ţigan român!

Hai să ne jucăm! De-a v-aţi ascunselea. Sau 'găseşte intrusul' din poză...
 Rezolvarea:  

Ştiu că se zice ca la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.... Nici n-ai avea de ce să te duci cu sacul. Dar dacă eşti în zona Complexului Sâmbăta, poţi vedea un pom... perfect.
Aflat pe partea dreaptă (dinspre Mănăstirea Brâncoveanu spre DN1), pomul ăsta îi sfidează pe toţi ceilalţi, sfidează vântul şi orice altceva. E drept şi are o coroană perfectă. Iar în realitate arată infinit mai bine decât în poze.

Ghinionul, că altfel n-am cum să-l numesc, m-a purtat pe la 5 bănci în decursul a două zile. La toate am depus bani (pentru mine sau alţii); subliniez că am depus bani şi nu am luat.
Pentru început a fost CEC Bank; statul la coadă şi toată hârţogăria au durat jumătate de oră, timp în care m-au trecut toate căldurile posibile, în sediul băncii nefiind aer condiţionat!

A urmat Bancpost, unde m-au trecut toţi fiorii reci din cauza aerului condiţionat! :D Nu-i uşor să treci de la 35 de grade la vreo 18 grade...
La Bancpost am dat peste funcţionari mult mai eficienţi, dar legaţi de mâini şi de picioare de către cei "de la centru", singurii care mai au acces la informaţiile despre clienţi. Astfel, cei din filială/sucursală sunt nevoiţi să-i sune pe cei din Bucureşti pentru toate nimicurile. 10 minute a durat obţinerea unei informaţii de către angajatul băncii, iar pe mine m-a costat statul la coadă de două ori, că doar nu puteam ţine lumea în loc până obţineam răspunsul. Aşadar alte 20-25 de minute.

Altă zi, altă bancă. BCR. Multe cucoane şi fătuci pe la ghişeuri şi birouri. Îmi zic, gata - aici merge repede. Aştept la una dintre casierii să schimb bani pentru parcare, în primă fază. Şi aştept; şi aştept. Tanti vorbea la telefon. La un moment dat binevoieşte să ridice privirea şi, când mă vede, îmi face semn să mă duc la cealaltă casierie. Grrrrrrrrrrrrrrrrrr!
Mă duc, că ce să fac?! Şi iar aştept, şi aştept şi mă gândesc cu groază că s-ar putea să primesc amendă pentru parcare fără bilet, iar eu stau ca fraierul în bancă şi nu pot schimba 1 leu în monezi....
În timpul ăsta, casieriţa nr.2 dădea informaţii unui client despre un credit, deci era de durată. Aşa că mă duc din nou la casieriţa nr.1, pregătită să-i zic vreo două dacă n-avea de gând să-mi schimbe banii. N-a comentat, dar mi-a arătat cum se acresc castraveţii.
Rezolv problema cu parcarea şi mă întorc în bancă.
Aştept din nou. La casieria nr.2. Casieriţa dădea în continuare informaţii clientului, celelalte cuconeturi se fâţâiau de ici colo sau se binoclau în monitoare. 20 de minute am aşteptat până să-mi vină rândul. Sângele îmi trecuse de punctul de clocotire. Noroc cu femeia de la ghişeu; amabilă, a rezolvat rapid problema mea şi am ieşit în viteză din bancă, cu nervii puşi pe bigudiuri.

După 10 minute am intrat în Banca Românească. Aici lucrurile chiar s-au mişcat pe repede înainte. Până am pregătit banii, hârtiile erau deja gata, am semnat şi am plecat. Toată afacerea a durat 3-4 minute.

Spre după-amiază am ajuns la Banca Transilvania. Iar coadă, iar aşteaptă. Ajung la ghişeu şi când să dau banii... stai că trebuie completate hârtii!!! Ce fericire!
Înţeleg să întorci munţi de hârtii când iei bani de la bancă, dar şi când depui????
Fie, dacă-i musai, atunci de bunăvoie!
În total, vreo 15-20 de minute până am ieşit din bancă.

Parafrazând un proverb celebru, aş zice: fereşte-mă, Doamne, de bănci, că de restul mă feresc eu.