Radu Paraschivescu a publicat în 2007 o carte genială, părerea mea: "Ghidul nesimţitului".
Este o carte despre o parte (mult prea mare!) dintre români, o radiografie a celor pe care îi vedem şi suportăm zilnic. Citind ghidul, îţi vine să râzi şi să plângi cu acelaşi ochi...
Următoarele citate s-ar putea să-ţi placă şi chiar s-ar putea să te facă să citeşti cartea (dacă nu cumva ai făcut-o deja):
România nu are contract cu exclusivitatea cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri.
Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri.
Blocul, adică fagurele locativ în care trăiesc adeseori mai mulţi trântori decât albine, oferă experienţe marcante în materie de nesimţire. Căci aşa cum nu-ţi alegi părinţii sau neamurile, tot aşa eşti neputincios când vine vorba de vecini. Aici destinul poate să-ţi joace renghiuri sinistre, în faţa cărora rămâi cu mâinile legate. Îţi e permis doar să te mişti pe o scară a sentimentelor unde la un capăt se află furia clocotitoare, iar la celălalt blazarea melancolică.
… o mulţime de obiecte care pot fi aruncate pe geam în loc să umple coşul de gunoi al fiecărui apartament. Azvârlitul pe fereastră a devenit un sport naţional care ameninţă să devanseze celelalte discipline în care românul excelează de ani buni: aflatul în treabă, datul cu părerea, grija pentru capra vecinului şi bârfa neostoită.
Ei bine, da, trăim într-o lume imperfectă. Însă una în care legea compensaţiei funcţionează fără încetare.
Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic.
Şerveţelul de hârtie, punga de seminţe, coaja de banană, cotorul de pară, sticluţa de suc – toate aceste resturi inutile ajung pe caldarâm şi jalonează traseul nesimţitului printre semeni. Ce, Hansel şi Gretel nu aruncau firimituri în urmă? Despre ei de ce nu zice lumea nimic? De unde şi până unde această folosire injustă a dublului cântar?
Este o carte despre o parte (mult prea mare!) dintre români, o radiografie a celor pe care îi vedem şi suportăm zilnic. Citind ghidul, îţi vine să râzi şi să plângi cu acelaşi ochi...
Următoarele citate s-ar putea să-ţi placă şi chiar s-ar putea să te facă să citeşti cartea (dacă nu cumva ai făcut-o deja):
România nu are contract cu exclusivitatea cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri.
Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri.
Blocul, adică fagurele locativ în care trăiesc adeseori mai mulţi trântori decât albine, oferă experienţe marcante în materie de nesimţire. Căci aşa cum nu-ţi alegi părinţii sau neamurile, tot aşa eşti neputincios când vine vorba de vecini. Aici destinul poate să-ţi joace renghiuri sinistre, în faţa cărora rămâi cu mâinile legate. Îţi e permis doar să te mişti pe o scară a sentimentelor unde la un capăt se află furia clocotitoare, iar la celălalt blazarea melancolică.
… o mulţime de obiecte care pot fi aruncate pe geam în loc să umple coşul de gunoi al fiecărui apartament. Azvârlitul pe fereastră a devenit un sport naţional care ameninţă să devanseze celelalte discipline în care românul excelează de ani buni: aflatul în treabă, datul cu părerea, grija pentru capra vecinului şi bârfa neostoită.
Ei bine, da, trăim într-o lume imperfectă. Însă una în care legea compensaţiei funcţionează fără încetare.
Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic.
Şerveţelul de hârtie, punga de seminţe, coaja de banană, cotorul de pară, sticluţa de suc – toate aceste resturi inutile ajung pe caldarâm şi jalonează traseul nesimţitului printre semeni. Ce, Hansel şi Gretel nu aruncau firimituri în urmă? Despre ei de ce nu zice lumea nimic? De unde şi până unde această folosire injustă a dublului cântar?
(Ghidul nesimţitului - de Radu Paraschivescu, editura Humanitas)
Trimiteți un comentariu