Trafic de gânduri...

Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă.
Între dimineaţă şi seară e sprintul.
Ne trezim că trec anotimpurile peste noi.
Apropos, e toamnă…

Anii fug şi ei…
Ne risipim viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer condiţionat, închişi în calculatoare despre care ne amăgim că ne-ar fi ferestre spre lume.

Visăm pe Google, râdem pe Facebook, ne dăm întâlnire pe Messenger.
Ne trăim iubirile în SMS-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi.

Ne culcăm cu ştiri şi talk-showuri, ne trezim la fel, cu iluzia cunoaşterii.
Îi sunăm pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-i repezim, aruncându-le în faţă arogantul „n-am timp!”.

Pierdem esenţa, căci niciodată „n-avem timp”.

Discuţii, telefoane, nervi, resemnare, evadare.
Evadare?
Alergăm în sprint spre vacanţă. O săptămână, două… Pauză de respiraţie. Niciodată detaşare însă. Chiar aşa, când ţi-ai închis ultima dată telefonul?
Şi apoi o luăm de la capăt, mai înverşunat.

Prizonieri în propriile vieţi. De parcă, dacă ne-am opri, am pierde TRENUL.
Cărăm după noi – povară grea – glodul prejudecăţilor.
Citim titluri, dar uităm poveştile.
Ca să faci parte din lumea asta, trebuie să ţii pasul cu ea.

E preţul pe care-l plătim cu toţii.
Uneori simţim nevoia să ne cerem timpul înapoi, dar „n-avem timp” să facem asta.


Trebuie să fug acum…