Carnetul

Nu mă aşteptam la aşa ceva; clar că nici prin cap nu mi-a trecut. A fost o surpriză totală.
100%.
Un gest mic, insignifiant pentru cei mai mulţi, pe mine m-a emoţionat puternic.
Nici prima zi de şcoală a copilului nu mi-a produs un sentiment atât de profund!

Fiică-mea a primit ieri carnetul de note.
Banal, ai putea spune! De acord, per ansamblu. Luată în detaliu, problema are nuanţe neaşteptate.
Este primul carnet de note; prima notă (mă rog, calificativ) este F.b, dar buturuga mică dătătoare de puternice emoţii a fost rubrica lăsată liberă: semnătura părintelui.

De mai bine de 7 ani încoace am tot luat decizii şi mi-am asumat tot felul de lucruri pentru copii, dar acea semnătură din carnetul de note capătă o semnificaţie aparte.
E ca şi cum mi-aş asuma din nou răspunderea pentru copil în faţa întregului univers.
Exagerez? Sunt cu capul?
Probabil.
Dar ce mamă nu este?

Am intrat într-o nouă etapă şi e tare ciudat, mai ales că am sentimentul că numai ieri-alaltăieri îi dădeam carnetul de note mamei ca să-mi semneze de 'luare la cunoştinţă'.
De acum încolo semnez eu...

2 Responses
  1. Kate Says:

    Viata asta are etapele ei....si momentele astea mici sunt cele mai emotive....ne transporta cu mintea in trecut, atunci cand mama noastra a trebuit sa iscaleasca prima nota.
    Pe de alta parte, daca fiica seamana cu mama....o sa promoveze totul cu bine :)


  2. felicitari. sunteti pe drumul cel bun. asa se scrie istoria unui om. cu primul pampers, cu prima poezie... cu prima nota. la mai mare!!


toateBlogurile.ro