În şcoala generală nu am învăţat despre ei pentru că nu era voie. În liceu era voie oarecum, dar frica faţă de regimul apus încă nu dispăruse, aşa că tot nu se vorbea despre ei.
Am aflat târziu că au existat, că au luptat, că au suferit şi că s-au jertfit.
Pentru ţară, pentru neam şi pentru credinţă.
România asta, care ne aduce în pragul disperării de prea multe ori în ultimul timp, a avut pe pământurile ei şi români adevăraţi, nu numai trădători de ţară, mişei şi scârnavi.
În inima ţării, aici în Ţara Făgăraşului, au fost mii de suflete care au luptat împotriva jugului comunist. Au luptat cum au putut şi cum au ştiut mai bine. Au fost prinşi, aruncaţi în temniţe şi chinuiţi. Ei, luptătorii, dar şi familiile lor.
Unii au murit în închisoare pentru că au avut curajul să-şi dorească libertate şi demnitate; alţii s-au dus mai târziu, după ce au trăit eliberarea de sub comunişti, dar noua libertate le-a lăsat un gust amar.
Mai sunt câţiva printre noi... Câţiva… Prea puţini ca să mai atragă atenţia, prea bătrâni ca să mai poată muta munţi…
Dar ei mai pot face ceva pentru noi şi pentru cei ce vor veni – ne pot
